marți, 24 aprilie 2012

Singurul hotel de 7 stele din lume

Asa arata singurul hotel de 7 stele din lume:Burj al-Arab


Cateva detalii despre Burj al-Arab:
-Este construit in Dubai
-A costat 1,5 mil dolari in 1999
-Are o inaltime de 321 metri
-A fost proiectat de arhitectul Tom Wright
-Are 60 de etaje
Mai multe puteti citi aici

duminică, 22 aprilie 2012

Filmul de duminica(16)

Astazi vreau sa va recomand un film premiat cu 5 premii Oscar:American Beauty (1999).
"Lester Burnham a ajuns la varsta la care incep crizele existentei. Acest lucru il va afecta nu numai pe el, ci si pe familia lui constituita din Carolyn, o sotie nu tocmai model (isi inseala sotul cu Buddy Fitts), si fiica lor, Jane, un copil rebel ce a inceput sa-l urasca. Intre timp, Jane se indragosteste de vecinul lor pe nume Ricky Fitts, un traficant de droguri a carui viata este strict condusa de tatal sau. Lester renunta la slujba lui de birou pentru a lucra la un fast-food, in timp ce, treptat, este din ce in ce mai fascinat de una dintre colegele fiicei lui, Angela. Vietile personajelor vor lua o intorsatura cu totul neasteptata..."
Kevin Spacey are un rol genial pentru care a primit si statuieta binemeritata in anul 2000.
Sper sa va placa!
Vizionare placuta!


sursa poza si informatii:Cinemarx.ro

marți, 17 aprilie 2012

Exista pentru a Invia-interviu cu Dan Puric(Partea a 3-a)

Prima parte aici.
Partea a 2-a aici.
"– Poporul român nu este antisemit...
Dan Puric: Poporul român nu este anti-nimic! Poporul român are un soi de aşezare dumnezeiască extraordinară, care glăsuieşte despre normalitate. Creştinismul lui este firesc, nu este impus.
La noi a venit creştinismul, vorba lui Simion Mehedinţi, prin precreştinismul lui Zalmoxe. Nu e făcut cu sabia. E făcut prin ascultare şi prin dragoste. Vă daţi seama, ciobanii care îl ascultau pe Sfântul Andrei nu o făceau de frică, ci din iubire. Nu a scos Sfântul Apostol Andrei sabia să-i descăpăţâneze, nu a făcut terorism. Popor minune! Iar amărâţii ăştia de dincolo cred că ne învaţă pe noi toleranţă! Noi, care, primul lucru pe care l-am făcut după Războiul de Independenţă, după 600 de ani de ocupaţie turcească – ce gest extraordinar al lui Carol I! – a fost să construim moschee la Constanţa. Iar primarul de la Medgidia, care era turc, s-a certat cu Take Ionescu, să facă şi el o biserică creştină. Este un lucru extraordinar! Tata, care era dobrogean, spunea: „Domnule, eram cu evreul, cu grecul, cu armeanul, într-o coexistenţă...”. Nu vorbea nimeni de multiculturality. N-a avut nimeni imbecilităţi de genul acesta. Era o fiziologie, o normalitate, pe care românul o declanşa.
– Acesta este cuvântul: normalitate, nu toleranţă! Eu nu pot să suport cuvântul ăsta...
Dan Puric: Toleranţa este un fals. Creştinul foloseşte îngăduinţa. El îngăduie, îngăduie, până la o anumită limită. Românul este hiper-îngăduitor, că din cauza îngăduinţei era să iasă din istorie. I-a dat din mămăligă, şi ăla i-a luat mămăliga, şi voia să-i ia şi nevasta. Deci, să fim puţin atenţi la lucrul acesta: e lecţia pe care trebuie să o facă Europa după noi, dacă o ţin puterile. Dar, vorba lui Nietzsche: „Nu poţi cere fiarei să nu fie fiară”. Atunci, nici mie nu-mi cere să fiu la infinit mielul blând, pentru că eu trebuie să mă apăr. Şi Hristos a dat afară din templu pe nenorociţii de negustori. Totuşi, ţara mea este un templu, neamul meu este un templu. Şi neamul tău este un templu, dar eu n-am venit peste tine. Şi dacă tu vii cu boli sufleteşti, dă-mi voie să te refuz. Primesc orice este lucru civilizator. Să nu uităm că Occidentul a fost întotdeauna un model civilizator pentru noi. Românul tot prin inteligenţă a luat şi chestia asta. Numai prin inteligenţă. Eu nu am văzut să fie român anti-occidental. El respinge gunoaiele. Mi-a zis un mare abate dominican din Franţa: „Domnule Puric, sunteţi pregătiţi să primiţi mizeria care vine de la noi?”. Şi eu i-am spus: „Părinte, întâi o curăţăm pe a noastră, şi apoi, dacă ne mai rămâne timp, vă ajutăm şi pe dumneavoastră!”. Aşa trebuie. Şi trebuie dimpreună. Avem noi alte păcate, dar nu le avem pe astea. Aici este păcatul fundamental, că suntem morţi. Când e vorba de păcatele noastre, facem altă emisiune. Deocamdată, este vorba despre învierea noastră.
– Cum a primit Occidentul felul în care dumneavoastră. l-aţi gândit pe Don Quijote?
Dan Puric: Ei nici nu ştiu dacă l-au primit. Au fost atât de surprinşi, dar cu surprinderea copilului căruia îi faci primul un cadou de Crăciun. Au fost surprinşi, nu intra în schema lor de recepţie emoţională a obişnuitului sau chiar a performanţei. Era ceva care lipsea de mult. A fost o mărturisire şi, într-un fel, a fost o deconspirare despre cât de mult lipseşte mesajul creştin. Pentru mine, a fost o mângâiere extraordinară, nici n-are legătură cu succesul teatral. Are legătură cu un act creştin: să dăruieşti şi să primeşti. De-o frumuseţe impecabilă. Eu cu acel Occident vreau să stau de vorbă. Şi demonstraţia a fost făcută: a fost ca o hârtie de turnesol, pe care o bagi în soluţie şi reacţionează. De unde rezultă că nu e pierdut: pur şi simplu, el nu are 14 hrana asta. Să nu uităm, totuşi, că arta serioasă occidentală este de sute de ani o artă bazată pe performanţă, pe prestidigitaţia artistului. Spunea cineva: în România, când te duci la o icoană, o săruţi. Când te duci dincolo şi vezi un Rafael, constaţi că are geniu; dar arta creştină mărturisitoare nu mai este Rafael, e icoană. Vă daţi seama ce diferenţă de salt ontologic, de la zugravul anonim la artist? Cineva se duce acolo şi vede icoana Maicii Domnului, dar între el şi pictură se interpune autorul. Cât orgoliu era acolo! Vedeţi ce înseamnă omul autonom, despre care zicea Ţuţea că este scormonitor. Acolo s-au despărţit lucrurile între noi şi Apus.
– La noi, de altfel, este şi voit acest act, care nu mai este plastic: să faci icoana creştineşte, nu să fie personalitatea pusă în opera de artă..."
Dan Puric: Aici este artistul creştin. Acolo, artistul creştin dispare. Încerc să fac din arta teatrului arta mărturisitoare creştină. Trăim o schimbare de paradigmă: artistul secolului XXI ori va fi mărturisitor, ori va fi nimic – adică ceea ce este acum: un mercenar cu prestidigitaţii estetice. Atâta tot. Mi-aduc aminte, în Însemnările unui pelerin, când pelerinul rus a intrat într-o mănăstire, a găsit un alt monah şi l-a întrebat: „Tu de ce te-ai făcut monah?”. „Am păcătuit”. „Ce-ai păcătuit?”. „Am fost pictor abstract... M-am crezut creator, nu am văzut cine este Ziditorul”. Ce remarcă extraordinară! Deci, toată pictura abstractă cade numai de la dimensiunea asta – de-aia a şi căzut: ea n-are valoare. O ţin cu pompe de oxigen: „mari pictori abstracţi”, o găinărie, o schizofrenie totală, un act patologic, de deformare. Artistul trebuie să facă drumul înapoi, spre Dumnezeu.
Avea Cocteau o frază: „Artistul care sare treptele de la scară e obligat să le repete”. Vor fi obligaţi să le repete. Acest mercenariat artistic, pe care-l vedem în cinematografie, în teatru; e penibilă această marketizare a pieţei artistice... Artistul autentic îl leagă pe om de Dumnezeu.
– Pentru că vorbeaţi, cum v-aţi despărţit de artele plastice?
Dan Puric: Nu m-am despărţit, le-am continuat. Este nostalgia plasticului, nostalgia culorii, nostalgia luminii, nostalgia mişcării... E o extensie, de fapt. Nu am omorât pictorul din mine, ci merg cu el în continuare. E vorba tot de o transfigurare, în ultima esenţă, care a ieşit târziu, pentru că eu totuşi fac şi teatru clasic, normal. Dar când mă apuc să fac teatrul ăsta al meu, fără de nume (şi mai bine că e fără de nume), atunci lucrez cu toate motoarele, din punctul ăsta de vedfere, al plasticianului. Pictorul, faţă de şevalet, are o sihăstrie a lui – e un sihastru, e cu Dumnezeu acolo.
– Ceea ce faceţi – e banal ce spun – e artă sincretică. Dar de ce nu v-aţi apuca de muzică concret, deşi o folosiţi din plin?
Dan Puric: Eu sunt o ciudăţenie, nu ştiu. Am studiat chitara clasică puţin, pentru că m-am îndrăgostit de Andrés Segovia când l-am văzut, dar eu sunt un gen de om care ascultă muzică, o trăieşte. Cineva chiar îmi spunea: domnule, nu ţii măsura! Aşa şi este. Eu sunt o catastrofă ca dansator privat. Dar nu pe scenă. Acolo sunt alţi factori. Ştiţi, derviş, în limba persană, înseamnă „cel în pragul uşii”, adică: pe cale să se ilumineze. Dervişii folosesc muzica, şi diferite muzici – apropo tot de noţiunea de artă creştină, care se apleacă şi ea către înţelepciunea tuturor popoarelor – nu într-o idee de sincretism, ci într-o idee de iubire reciprocă către celălalt, care te 15 poate îmbogăţi. Pentru mine, celălalt nu este ce-a zis Sartre – infernul – ci pentru mine celălalt este bucuria şi şansa de a mă îmbogăţi. Iată, găseşti la sufiţi, la dervişi, muzica folosită ca eliberare, ca act de meditaţie, ca act de iluminare. Sigur, Ortodoxia este mai mult decât un act de iluminare, are din plin totul în liturghie. Nici nu mai discutăm că te înalţă, te transfigurează, te îndumnezeieşte.
Gândiţi-vă că am jucat acum şase-şapte luni Visul, care are un mesaj creştin, la teatrul regal din Rabat, înaintea unei mulţimi de musulmani, care s-au ridicat în picioare şi aplaudau frenetic. Deci, în piesa mea, ei au văzut credinţa. Asta e lucrarea lui Dumnezeu! La partea de umor, râdeau cu lacrimi: şi asta este o cheie către lumea musulmană, dar lumea nu caută chei..., lumea pune lacăte. Cheia este la noi, dacă vor avea vreodată nevoie. În ţara asta amărâtă, care întâmplător se numeşte Grădina Maicii Domnului. Poate va veni vremea să caute cheia. Deocamdată ei pun lacăte, crezând că găsesc orice soluţie umanoidă – e un lacăt îngrozitor...
– Revenind la muzică – cum o alegeţi pentru spectacolele dumneavoastră? O alegeţi dumneavoastră, sau există cineva care vă propune muzica?
Dan Puric: Nu, nimeni nu mi-a propus niciodată nici o muzică. Eu am ales-o. Aici este un lucru de o sensibilitate extraordinară – eu nu am inspiraţie. Inspiraţia e o chestie care aparţine psihicului. Eu am vedenii („Ăla e nebun, domnule”!). Da, văd...
– Visul…
Dan Puric: Da, eu văd. Ascult o muzică şi din clipa aceea văd. Ştiţi cum zicea Michelangelo: „Blocul acesta de piatră ascunde un om în el”. Aşa pot să spun şi eu: muzica asta ascunde o poveste. O iubire, o dragoste... şi atunci, o văd...
– Deci ascultaţi întâi muzică şi se naşte povestea...
Dan Puric: Da, mi se dă. Ştiţi ce înseamnă să ţi se dea? Când ţi se dă, nu-ţi mai tremură mâna. E bloc, e granit. Am avut spectacole la care, după ce am ascultat muzica o săptămână, două săptămâni, am venit şi le-am povestit actorilor, în douăzeci de minute, tot spectacolul. Şi l-am făcut într-o săptămână. În schimb, cu oamenii, cât am lucrat, să le eliberez mintea, să-i dezînvăţ de ceea ce au învăţat, mi-a luat luni, şapte-opt luni; dar, ca să fac un spectacol, îmi trebuie o săptămână sau două, să îl pun în picioare.
– Din punctul de vedere al regizorului...
Dan Puric: Al regizorului, da, pentru că lucrurile merg perfect. Acolo nu ai cum să te clinteşti. Ţi se dă. Ţi se dă. Deci, nu te mai forţezi... Dacă nu ţi se dă, te rogi lui Dumnezeu: Doamne, nu-mi lua harul! Doamne, nu te depărta de mine! Astea nu sunt glume. Cel mai trist om de pe pământ este omul singur, fără de Dumnezeu. Ce trăim noi acum este o umanitate singură, în care ei, săracii, vor să îl înlocuiască pe Dumnezeu, l-au băgat de pe locul 1 pe locul 2, şi pe locul 1 au băgat internaţionalismul: „Hai să fim împreună!”. Împreună cu cine? Cu cine vrei dumneata să fac eu hora unirii? Cine eşti tu, fără de Dumnezeu? Că numai cu Dumnezeu eşti om, în sensul creştin. Altfel, eşti numai om civil şi tu, omul în sens civil – societate civilă sau ideologică – poţi să faci orice fel de crimă. Un credincios nu poate să facă crime. Un om religios, da. Religia nu-i acelaşi lucru cu credinţa. În numele religiei s-au făcut crime, dar credinţa este 16 altceva. Iar creştinismul asumat, lăsat, luată moştenirea, aşa cum a fost, a lui Hristos, şi cum e pe pământul acesta al României, a născut credinţa. Românul nu a făcut crime în numele creştinismului. Românul nu a făcut cruciade, românul a fost crucificat. Nu cred că există alt popor mai aproape de Hristos.
– Cum vine muzica spre dumneavoastră? Aşa cum a fost cazul cu Segovia, există interpreţi care vă sugerează muzica respectivă? Vă influenţează personalitatea lor şi după aceea muzica lor? Sau pur şi simplu sunetele sunt acelea care vă atrag?
Dan Puric: Da, este totul dintr-o dată. Sunt la un moment dat zone necunoscute de muzică, pe care nu apare vederea. Iată ce mi se pare strident: mă duc la un cinematograf şi, dacă închid ochii, e acelaşi sound la filmele americane, în general, şi la filmele europene, care le imită pe cele americane. Nu au pic de imaginaţie. E o vrăbiuţă undeva, un sunet, un plâns de copil, o muzică de altă calitate. Nu sunt numai tobe, fâsâituri, zăngănituri, cibernetică... Li s-a luat imaginaţia. Şi atunci, ei produc în serie: fast-food, fast thinkers, fast lovers...
– Cât iubesc eu muzica, parcă e prea multă în anumite spectacole sau în anumite filme. Oamenii nu ştiu să tacă, să contemple liniştea.
Dan Puric: Da, tăcerea este un limbaj. Tăcerea nu este muţenie, nu este o infirmitate. Tăcerea poate să fie mărturisitoare. Tăcerea poate să fie oportunistă, poate să fie laşă, poate să fie perversă. Dar tăcerea mărturisitoare vorbeşte profund. Există tăceri ale lui Hristos extraordinare. Una dintre tăcerile cele mai profunde ale lui Hristos este atunci când Pilat din Pont – un administrator (aşa cum trimitea mai târziu Carol cel Mare, les envoyés du maître; sau un fel de raportor al Comunităţii Europene, la noi) – un administrator, în care vorbea sistemul juridic civil, roman, şi arhetipul gândirii greceşti. Şi îl întreabă: „De ce ai venit?”. „Am venit să mărturisesc despre adevăr”, spune Hristos. Şi el, într-o suficienţă elenă: „Ce este adevărul?”. Şi a plecat, nici n-a mai ascultat. Ei, tăcerea lui Hristos este uriaşă – El era Adevărul. Hristos nu s-ar fi apucat, zice Siluan Athonitul, să-i spună ce este adevărul, cum ar fi făcut Socrate, de exemplu – ci cine este Adevărul. El a zis: Eu sunt Uşa, Eu sunt Calea. A ratat Pilat din Pont întâlnirea. Hristos a tăcut, n-a fugit după el, să-i spună: Eu sunt Adevărul! Stai liniştit!
Să învăţăm din această tăcere. Atitudinea lui Pilat din Pont o tragem după noi şi acum; nu vedeţi că o populaţie bezmetică caută adevărul? Caută să se mântuiască prin comunism, prin Comunitate Europeană. Nu caută cine este Adevărul. Şi Hristos tace. E ca Dumnezeu care lucrează dormind…
Cine ascultă tăcerea – iată una din marile tăceri lucrătoare: are Khalil Gibran, un uriaş scriitor creştin, libanez, o carte despre Hristos, în care, pe o pagină, vorbeşte despre mentalitatea comună: „A venit un bărbos, un golan, care ne ia copiii şi trebuie chemaţi oamenii să-l ia cu pietre şi soldaţii; un golan, un derbedeu”. Iar pe o altă pagină (e ca sistemul antinomic al lui Kant: universul este finit şi infinit), pe pagina cealaltă vorbeşte de El în dimensiunea cea adevărată. Cartea poate fi grăitoare şi pentru noi; pentru că, pe de o parte, vezi imaginea României în lume şi, pe partea cealaltă, vezi România cea adevărată. Pe o parte, vezi România politică, ordinară; pe partea cealaltă, sufletul acestei ţări crucificate. Cartea este excepţională: are imaginat, de Khalil Gibran, momentul în care Iuda l-a trădat pe Iisus, legionarii romani l-au 17 înconjurat şi El îl priveşte pe Iuda. Îl priveşte şi-i spune atât: „Puteai s-o fi făcut demult. Ai avut răbdare cu mine”.
– Cu ce să încheiem? Cu umorul din spectacolele dumneavoastră, cu ceea ce spuneţi că ar trebui să existe în fiecare dintre noi; şi eu revin la această speranţă a noastră, şi la iubire – iubire care înseamnă lumina Învierii; iată, suntem chiar în lumina iubirii acum. Cu ce să încheiem? Ce aţi vrea să uraţi acum, în această primă noapte din Săptămâna Luminată?
Dan Puric: Am un dor, un dor nespus. Se zice că Paştele e trecere. Moise le-a zis evreilor în lanţuri: „Cântaţi, că sunteţi liberi!”. Şi ei au răspuns: „Cum suntem liberi? Suntem în lanţuri!”. Iar el le-a zis: „Nu! Sunteţi liberi, cântaţi de pe-acum!”.
În acelaşi fel, unui popor înlănţuit, cum e România, aş vrea şi eu să-i spun: „Bucuraţi-vă, că nu v-a părăsit Hristos!”. "
Interviu realizat de Olga Dăescu, difuzat de Radio România Actualităţi, aprilie 2007 sursa fotografia1
sursa fotografia2

luni, 16 aprilie 2012

Exista pentru a Invia-interviu cu Dan Puric(partea a 2-a)

Prima parte aici.
"– Spuneaţi undeva că v-aţi netezit singur drumul către biserică, că l-aţi măturat – mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Sunteţi socotit un artist creştin. Şi tot lângă numele dumneavoastră se pune de multe ori un epitet care mă îngrozeşte, despre care cred că este adevărat, dar cred că e îngrozitor de greu pentru dumneavoastră: geniu.
Dan Puric: Nu, uitaţi-l. Pentru că termenul s-a democratizat. Toate VIP-rile au denumirea asta. Cuvântul în sine este demonetizat şi, tocmai pentru faptul că sunt creştin, nu mă încântă lucrurile astea, pentru că acolo se vorbeşte despre – hai să nu folosim cuvântul „smerenie”, căci şi acesta este atât de folosit, ci o dreaptă măsură în faţa lui Dumnezeu. Pesemne că ceva-ceva am făcut, dar n-am făcut eu. Am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă am făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, de când până când ierarhiile şi denumirile astea? Nu denumirile sunt importante, importantă este lucrarea. Ştiţi cum e? Peste sute de ani sau peste mii de ani, nu se va mai şti absolut nimic din ceea ce ai făcut. Dar se va şti altceva: dacă ai fost sau nu creştin. Şi atunci, important este nu să te recunoască lumea, ci să te recunoască Dumnezeu.
În faţa Europei, ne-om lăuda noi cu nişte oameni, dar sunt total diferiţi oamenii cu care ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu. Una este imaginea României în lume, şi alta este icoana neîntinată a neamului. Imaginea României este un lucru artificial, făcut de nişte politicieni. E un act schizofrenic, ca în reclamele alea: LM, Kent, şi dedesubt scrie: „tutunul dăunează grav sănătăţii”. Icoana neamului este un lucru care nu se construieşte, este un lucru care se ţine prin rugă, prin muncă şi printr-o atitudine creştină. Asta este tot. Aşa că noi îi lăsăm pe alţii să fie genii..., eu sunt un Puric.
– Se spune că doar în pomul cu roade se aruncă cu pietre. Vă rănesc pietrele acestea?
Dan Puric: Da, dar ţi le asumi, că fac parte din ecuaţie. În clipa în care ai pornit la drum, deranjezi. Deranjezi somnolenţa asta îngrozitoare în care vor ei să stăm. Dacă aţi observat, mediocritatea are o fiziologie a solidarităţii uriaşă. Este genetică. Ei întotdeauna sunt în grup. În vreme ce persoana e cu faţa către Dumnezeu. Hristos nu a fost într-o tabără de Hristoşi. Hristos a fost singur. Până şi apostolii l-au părăsit. I-a reîntors Duhul Sfânt.
Personalitatea, în general, este singură. Cu atât mai mult personalitatea creştină! Din punctul ăsta de vedere, lucrurile par contradictorii. Pentru că moştenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu ne-a lăsat-o în izolare, ne-a lăsat Biserica. Biserica înseamnă comuniune; comuniunea înseamnă să fii dimpreună, nu în sindicat. Nu să te întovărăşeşti, ci să fii dimpreună creştineşte. Cum spunea Părintele Stăniloae, dând satul românesc ca model: o comuniune de oameni liberi. Ce expresie paradoxală! Toţi erau liberi, dar când ardea casa la Gheorghe, fugeau toţi şi o stingeau, când era nuntă la Vasile, se duceau acolo, când era mort în partea cealaltă, se duceau. Exista această coagulare extraordinară. Noi zicem acum că suntem o societate creştină; şi vedem cum Doctorul Pavel Chirilă, un mare creştin prin mentalitate şi prin lucrare, este lăsat izolat de către creştini; la fel, a fost Asociaţia Christiana, unul dintre cele mai frumoase lucruri creştine; a fost terminată. Terminată în văzul aşa-zişilor creştini, care aprind lumânări la biserică. Nu a luat unul atitudine. Doctorul a făcut un spital creştin, pentru boli terminale, de o frumuseţe, din toate punctele de vedere, extraordinară (aşa cum, la creştin, totul trebuie să fie frumos), în care medicul are o altă atitudine faţă de omul care trebuie să părăsească această viaţă: este asistat de duhovnic, este 9 asistat de călugăr: este cu totul şi cu totul altceva. Omul nu mai este un obiect, este un suflet; altfel, el e marginalizat, supravieţuieşte. Dar atitudinea acesta, la noi, este excepţia, nu este regula.
Regula este industria cealaltă, cu norme ale Comunităţii Europene, în care omul devine instrument. Nu am nimic împotrivă – pot să fie norme de igienă extraordinare, dar de ce nu este regulă atitudinea cealaltă? Uitaţi o mentalitate creştină, de oameni morţi care înviază, pesemne, numai la ei în apartament. De ce nu au această atitudine de igienă creştină? Orice creştin poate fi sacrificat, crucificat, în România, fără nici un fel de problemă, ca într-un spectacol. Asta înseamnă moarte. Şi aici nu trebuie acuzată Biserica. Biserica face eforturile cele mai mari. Aici trebuie văzut omul, şi nu trebuie văzut diavolul.
Mi-a zis Părintele Atanasie, de la Petru Vodă, un lucru excepţional: „Uite, domnule, ăştia au făcut potecă aici, numai când a murit Părintele Calciu, că până atunci n-au vrut”. Şi a zis o doamnă, din asta mai îmbrobodită: „Ei, ştiţi că diavolul...”. Şi i-a răspuns Părintele: „Cucoană, nu-l mai încărca pe diavol cu rele, că-l nedreptăţiţi”. Îl mai lăsăm în pace. De tine depinde. Nesimţirea ta depinde de diavol? Să-l lăsăm puţin, îi dăm un concediu de odihnă. Prea îl încărcăm cu lucruri de genul acesta. Mâine, orice profund creştin poate fi crucificat în văzul unor asemenea creştini. În clipa în care aceşti oameni vor lua atitudine creştină, atunci vom fi vii, vom fi înviaţi. Biserica îşi revine după o traumă şi trebuie înţeleasă, trebuie ajutată; şi toţi slujim în Biserică, nu numai preoţii. Sfântul Apostol Pavel spunea că şi noi slujim – prin botez; preoţii, prin har, şi noi, prin botez. Noi suntem mădulare ale Bisericii – este o expresie extraordinară! Ce faci? Îi laşi singuri? Îi bagi în faţă numai pe cei de la Teologie? Biserica trebuie să stea neclintită! Tu, în calitate de creştin, trebuie să o aperi! Nu-i scoţi pe stradă cu icoanele, nu faci baricade cu Iisus Hristos, că atunci ajungi în sminteli; aşa cum au venit flăcăii ăştia, după 90-91, în plin misionarism, cu următorul afiş: „Iisus Hristos vindecă la Polivalentă între 5 şi 7”. Dacă veneam la şapte jumătate, rămâneam tot cu probleme...
– Poate mergeaţi la următorul spectacol, de la 8 la 10...
Dan Puric: Da, nu ştiu dacă mai aveau... Acolo a fost o chestie extraordinară, cu un flăcău din ăsta care venise să ne încreştineze, zicând: „This is a Bible!”. Şi un pui de ţigan, din primul rând, l-a întrebat: „Da, da’ tu cine eşti, bă?”.
Vedem aici este nu numai nădejdea, ci şi o sămânţă extraordinară, în neamul ăsta. Unde ai venit? Ai venit târziu, ai întârziat 2000 de ani, ia-o înapoi! Fă şi tu o recapitulare puţin... A ţâşnit din ţigănuş o chestie extraordinară. L-a trimis pe misionar acasă. Deci, se poate. Dar, când la nivel de neam vom reacţiona ca puştanul ăsta, este perfect. Atunci vom avea demnitate în faţa lui Dumnezeu. Atunci vom avea Hristosul din noi – care trăieşte, repet! – nu un model hristic. Eu nu merg pe conceptul de imitare, ci pe cel de trăire. Hristos l-a lăsat în tine, ţi-a dat puterea, ţi-a dat cheia, ţi-a dat nădejdea. Ce facem, ne apucăm să deznădăjduim, că nişte amărâţi îşi dau cu stângul în dreptul de 18 ani, pe neamul acesta? Nu! Le arătăm ceea ce fac, îi responsabilizăm din punct de vedere creştinesc şi zicem: România întreagă trebuie să devină o Biserică Vie!
– Spuneaţi puţin mai devreme – culpabilizăm Biserica pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de ’89, că s-au dărâmat nişte biserici, că s-au translat nişte biserici, în condiţiile în care foarte puţini intelectuali au luat poziţie atunci. Ce ne facem acum, când ni se distruge istoria la propriu, într-o libertate deplină, într-o indiferenţă deplină? Citeam, sau am văzut la televizor, că au fost distruse nişte vestigii antice în zona Deltei de către nişte proprietari francezi, care se aflau la a doua tentativă. Şi nimeni nu spune nimic. Sarmisegetuza se distruge, se iau pietre în continuare şi se construiesc case din ele. Şi nimeni nu spune nimic...
Dan Puric: Pe vremea lui Ceauşescu era un paradox (nu cred că el dărâma bisericile, ci Securitatea, care îl împingea de la spate şi care ne conduce în continuare. Mare atenţie: Ceauşescu mai avea în el nişte urme naţionaliste. Nu cred că era el atât de pornit împotriva Bisericii, ci intermediarii. Pentru că, dacă n-ar fi fost oamenii ăştia, după ’89 România o ducea bine. Deci, cei ascunşi, care distrug acum ţara – ăştia sunt criminalii. Ceauşescu a fost unealta – pesemne că îi şopteau la ureche, pe ateismul sau pe confuziile lui, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este... Nu câinele care muşcă băţul, ci stăpânul băţului e vinovat): dărâmate fiind bisericile, se întărea credinţa. Acum nu se mai dărâmă bisericile, chiar se construiesc. Chiar se dau bani mulţi pentru construcţia bisericilor, pentru că vor să transforme creştinul în masă electorală. Şi, ce ciudat! – dar, de fapt, nu-i ciudat, pentru că marii profeţi au spus, şi cei de la 1800 şi ceva, sfinţi, au mărturisit că va veni vremea aceasta: când bisericile se vor înmulţi, dar va scădea credinţa. Părintele Iustin Pârvu, despre care am spus că face naveta între părinte, duhovnic şi sfânt, a remarcat esenţa: lovitura este asupra omului lăuntric. El va fi distrus...
– Lovitură subtilă...
Dan Puric: O spune şi Ioan Teologul, iar Ioan Maximovici comentează extraordinar de bine: înainte de înfricoşătoarea judecată, vor fi semne. Semnele sunt de tip geografic, climateric, le vedem cu toţii. Iată, oamenii care se ocupă de mediu au ajuns, la un simpozion, la concluzia că situaţia planetei este dezastruoasă. Le-am răspuns: Domnule, aţi fost anunţaţi demult. Din Evanghelie aţi fost anunţaţi, dar, mă rog, nu continuăm, pentru că spuneţi că am căderi mistice. O lăsăm aşa. Mă lăsaţi sectant pe mine… Dar au fost nişte băieţi, prin 1970, specialişti toţi, în clubul de la Roma, care – pesemne tot rodul lui Dumnezeu – au zis: e proastă situaţia, nu mai continuaţi. Deci, le-a trimis Dumnezeu şi specialişti. Bun, vor fi semne. Semne sunt.
Pe urmă, începe schilodirea sufletească. Ceea ce se întâmplă acum sunt semne de schilodire.
Şi, pe urmă, este marea deghizare, în care acest duh necurat ia forme angelice, ia forme extraordinare, se deghizează; e uman: grija faţă de om, din punct de vedere al comunismului, este o chestie extraordinară. Ea protezează, ea dublează dragostea creştină. Diavolul (aici are treabă, aici îl identificăm) zice: „Vă fac eu treaba asta, am eu grijă de voi”. Se coafează, se aranjează: „Vă dau şi drepturi: drepturi cetăţeneşti, drepturi umane”. E o grijă faţă de om, apar mentalitatea umanistă, raţiunea... Omul duhovnicesc, omul creştin, se substituie, este înlocuit de raţiunea lumească. Este primul act de secularizare a Bisericii, de înstrăinare a omului, prin această mare deghizare.
Şi atunci, vedem inerţia asta la noi, care se suprapune pe un primitivism ancestral, vedem o nesimţire, care a fost foarte bine alimentată de comunism. Dar nu se datorează comunismului, ci traumei istorice şi amestecării genelor. De aceea spunea Mihai Eminescu: „Înapoi la Muşatini!”, adică, la neamul de voievozi. Neamul de voievozi ridică sabia şi spune, ca la Mărăşeşti: pe aici nu se trece!
Politicienii de azi nu mai sunt voievozi, sunt nişte nenorociţi, oportunişti, cu şase sute de ani de turci în cap, cu ciubotă rusească în cap, cu ciubota comunistă autohtonă... Cel mai mare virus de pe faţa pământului este comunismul, pentru că e de tip cancerigen: lucrează cu celula ta şi-ţi apare când nici nu te aştepţi. Nu dă de veste. Şi-atunci, ce constatăm acum sunt sechele, sunt urmări. Nu trebuie numai să le observăm, dar trebuie şi să le punctăm foarte clar în viaţa 11 civilă. Să responsabilizăm oamenii şi să le spunem că lucrul ăsta este greşit. Aici începe lupta – de fapt, suntem în plin război. 90% din România este terminată şi există un 10% al poporului român care luptă cu această masă inertă. Care masă inertă e cultivată prin hipermarketizare, este smintită prin televiziuni. E masa de manevră.
Copiii noştri sunt masa de manevră. Copiii noştri sunt pregătiţi să fie utili. Copiii noştri sunt pregătiţi să fie cărămizi pentru zidul Babilonului, unde, când cădea un om din construcţie, nu zicea nimeni nimic, dar când cădea o cărămidă, urlau toţi. El este un instrument. Copiii noştri vor fi instrumentalizaţi. Ei trebuie să fie indivizi care să lucreze. Orwell a fost un copil, în această privinţă cu 1984; nuvela lui este uşurică, el, săracul, a avut geniu cât să intuiască ce se întâmplă după gard, dar n-a prevăzut nici pe departe perversitatea asta. Şi uitaţi cum, din comunismul ăsta globalizant, virusul se converteşte în globalizare: dispare ideologia, şi apare economia. Nu, ideologia n-a dispărut! Fukuyama, săracul, dacă făcea două cursuri la Academia „Ştefan Gheorghiu”, nu spunea aberaţia aia cu „sfârşitul istoriei”. (A spus-o Hegel, în alt sens.) El a luat-o ca şi cum istoria nu mai există. Există din plin, există o ideologie ascunsă, extraordinară, dar e ascunsă. Oamenii mureau şi înainte de cancer, dar nu ştiau că se numeşte aşa. Vorba lui Vasile Pârvan: „Un popor care-şi conştientizează procesul istoric prin care trece are dreptul la civilizaţie”.
Noi trebuie să conştientizăm, trebuie să-i ajutăm pe oamenii care sunt în jurul nostru, aşa cum putem… Şi trebuie să fim vii. Să zică: poporul român a înviat! Adevărat a înviat! Abia atunci eu consider că suntem demni în faţa lui Dumnezeu. Să încetăm să ne mai luăm măsurători după comunităţi europene, după societăţi globalizante. Să ne măsurăm în faţa bunului Dumnezeu. Acolo este tot; adică schimbi poziţia, atitudinea, aşezarea ta în faţa lui Dumnezeu. Asta este tot. De când te naşti până când mori, tu eşti responsabil în faţa lui Dumnezeu. Vorba Sfântului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Aceasta este o altă libertate: libertatea dragostei creştine te opreşte de la libertatea individului. Individul are dreptul să se drogheze, are dreptul să se automutileze, are dreptul să-l mutileze pe celălalt... Are tot felul de drepturi. Creştinul, prin dragostea lui, are libertate creştină. Iar libertatea creştină este nădejdea şi viitorul acestei umanităţi.
– Mi se pare de multe ori că lupta aceasta a dumneavoastră are ceva din lupta personajului pe care l-aţi întruchipat în ultimul timp...
Dan Puric: Eminescu, sau care?
– Don Quijote, bineînţeles.
Dan Puric: A, Don Quijote! Are, pentru că Don Quijote este, am zis, ultimul suspin creştin al Occidentului. Don Quijote este un personaj eminamente creştin. El, în Europa Occidentală, în Occidentul machiavelizat (să nu uităm că operele lui Cervantes şi Machiavelli sunt în paralel, Il Principe fusese deja publicat şi asimilat când a apărut Don Quijote). A zis bine Mircea Vulcănescu: Occidentul a stat cu cronometrul în mână până la 1100, 1200 şi când a văzut că nu mai vine Mântuitorul, a zis: ne automântuim şi au trecut la faptă, la resuscitarea genei lor utile şi la resuscitarea spiritului faustic. Să înţeleg că creştinismul a fost o paranteză. Pentru noi nu este o paranteză. Şi din paranteza asta se naşte Don Quijote, care este la fel de ridicol şi la fel de penibil în lumea utilă a Occidentului ca Petre Ţuţea în Parlamentul României. Gândiţi-vă la un Petre Ţuţea 12 sau un Mircea Vulcănescu vorbindu-le parlamentărilor romani: despre neam, despre creştinism, despre responsabilitate... Cu ce ochi şi cu ce suflet l-ar privi cârnăţarii ăştia? Gândiţi-vă la donquijotismul lui Mircea Vulcănescu în Ultimul cuvânt în faţa unor bestiole comuniste. Nişte monştri, nişte analfabeţi, care-l judecau pe el. Care a avut dreptate? Cine era utopic? Utopic era Mircea Vulcănescu, care le spunea cum va fi lumea aceasta? Sau cei care credeau la nesfârşit în comunism? El se apucă să le spună, în Ultimul cuvânt, povestea cu cei doi sfinţi – sfântul Casian şi sfântul Nicolae – care au ieşit odată din biserică, cu odăjdiile frumoase, şi, la marginea bisericii era un ţăran căruia i-a căzut carul în noroi. Şi sfântul Nicolae a zis: „Mă duc să-l ajut”; iar celălalt a spus: „Nu, spiritul nu se coboară niciodată la dimensiunea sufletului”. „Eu totuşi am să mă duc”. Şi s-a băgat sfântul, cu odăjdiile lui frumoase, în noroi până la genunchi şi l-a ajutat pe ţăran să pună carul pe drum. Şi zice Mircea Vulcănescu: nu se ştie de ce îl iubeşte mai mult poporul român pe sfântul acesta...
Gândiţi-vă: această poveste, spusă unor fiare, unor analfabeţi, unor cretinoizi cu patru clase primare, care-l judecau pe Mircea Vulcănescu! E Don Quijote! El vorbea pentru Dumnezeu, aşa cred. El vorbea pentru neamul românesc; era construit în aşa fel, încât nu avea treabă cu maimuţele alea. Parcă eu mă racordez la maimuţele astea din jur? Eu am treabă cu poporul român, cu publicul care vine aici, de o inteligenţă şi de o sensibilitate extraordinară. Eu trebuie să-mi fac datoria faţă de Dumnezeu. Nu mă racordez la maimuţele astea, care apar pe televizor, care conduc ţara, care jefuiesc ţara. Don Quijote nu face nici o concesie realităţii. Don Quijote nu este Hamlet. Hamlet zice: a fi sau a nu fi, pe când Don Quijote spune: tu poţi să fii. Am dat tot timpul exemplul ăsta: el intră într-un han şi-i spune hangiţei: „Frumoasa visurilor mele!”. Şi ea râde şi zice: „Eu sunt hangiţă, eşti nebun!”. Şi, de fapt, el îi aduce aminte de darul pe care i l-a făcut Dumnezeu. Dar ea, biata de ea, îşi trăieşte rolul social. Rolul social e mai puternic. Eu am tot felul de directori – i-am avut şi pe la Teatrul Naţional, şi în viaţa mea – care au rămas directori, săracii, şi care mă consideră angajat. Ei nu mă consideră un spirit creator potenţial; sunt doar nişte administratori, nişte arendaşi amărâţi; şi acasă sunt tot arendaşi. Am avut unul pe la Botoşani, care era director şi acasă, când mânca; în viaţa lui privată era tot director. Or să moară directorii ăştia, or să moară miniştrii, şefii de stat... Puterea care nu este cultivată creştineşte este menită să se autodistrugă.
Ştefan cel Mare, după marile lui victorii, postea, şi el şi armata, patruzeci de zile şi punea să se ridice o mănăstire, nu făcea chef. Condamna pe cei care spuneau că Ştefan a biruit, zicând: „Dumnezeu a biruit!” şi construia mănăstire şi unde era înfrânt, zicând: „Aici a fost voia ta, Doamne, ca să fiu învins”. Ce neam am avut! Ce neam uriaş! Ce model de creştinism! Poate să scoată maculatorul toată Europa la aşa ceva, să-şi facă temele din nou: „Domnule, am greşit, la extemporal am copiat după dracul, nu după Dumnezeu!”. Asta e foarte bună!
Sigur că Occidentul are valorile lui, sigur că şi creştinismul occidental are valori, mai ales catolicismul. Eu vorbesc aici de nişte erori fundamentale. Nu iau Biserica Unită, ci Biserica-Una. Ce frumos, Corneliu Coposu nu accepta discuţii interconfesionale. Ce inteligenţă creştină mai mare poate fi? Las-o, domnule, istoria pe noi ne-a făcut aşa, să avem ortodocşi bază, să avem greco-catolici, romano-catolici, mai avem şi protestanţi. Ce inteligenţă pe român! Observase şi Simion Mehedinţi: „Câte bordeie, atâtea obiceiuri!”, a zis românul. El nu are boala asta cu războaie religioase, interconfesionale. Cum să nu-i pui pe ăia să scoată maculatorul! Ne dau ei lecţii de toleranţă nouă?"
Va urma partea a 3-a maine...
UPDATE:Partea a 3-a aici
Sursa fotografie 1
Sursa fotografie 2

"Nu-i singur Iuda vinovat"...


Nu-i singur Iuda vinovat - Costache Ioanid
"Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cue L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…"

sursa versuri
sursa fotografie
P.S:Multumesc doamnei Cristina pentru ca mi-a trimis acest clip deosebit.

duminică, 15 aprilie 2012

"Exista pentru a Invia"-interviu cu Dan Puric(Partea 1)

"– În prima duminică, în prima noapte din Săptămâna Luminată, vă spun: Hristos a înviat! Acesta va fi salutul nostru, de acum până când vom prăznui Înălţarea Domnului Iisus Hristos.
Dan Puric: Adevărat a înviat!
– Ne aflăm sub lumina Învierii, în această noapte, lumina Învierii, care dezvăluie de multe ori urâciunile întunericului. Sunteţi singurul care încă mai naşte speranţa, cel puţin în sufletul meu. Suntem într-adevăr în întuneric sau nu?
Dan Puric: Noi suntem în întuneric, asta este clar – e un act de luciditate să constatăm asta; şi luciditatea, vorba lui René Char: „luciditatea este rana cea mai aproape de soare”; dar dacă am trăi numai din luciditate, n-am fi creştini. Noi nădăjduim. „Nădăjduiţi” spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar ce nădejde este aceea care se vede? ”. Şi tocmai acum, când este deşert, este pustie, tocmai acum este vreme de nevoinţă. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi spuneau cu admiraţie că cei care se vor naşte în veacul din urmă se vor sfinţi. Dacă ne dimensionăm la realitatea socială, ea este mizerabilă. România este, a rămas şi va fi, pentru multă vreme, un ghetou neocomunist. Problema se pune în termenii creştini ai nădejdii. Nădejdea nu înseamnă speranţă. Speranţa aparţine optimistului, iar optimistul e un pesimist prost informat. Creştinul nu are optimisme şi nici nu deznădăjduieşte.
Îmi aduc aminte într-o noapte de Paşti, când Dumnezeu vorbea în mine fără ca eu să ştiu, eu fiind trist şi decepţionat, Biserica era înconjurată de foarte mulţi aşa-zişi credincioşi, era o lume pestriţă. Pe lângă oamenii în vârstă, pe lângă oamenii adevăraţi, era şi garnitura asta de mici bestiole postrevoluţionare, cu jeep-uri cocoţate pe sus, cu muzica dată la maxim, cu mobilele deschise, care aşteptau să ia lumină ca de la IDEB. Ei veneau la Biserică ca să aibă de ce să se chifteluiască acasă. Paştele, în concepţia asta, se putea numi „marea crăpelniţă”.
Eram şi mai dezamăgit văzând spectacolul acesta lumesc, dantesc aproape, îngrozitor, până când, din biserică, a ieşit încet un părinte foarte în vârstă, care a spus abia şoptit, către mulţimea aceea: „Se dă lumină!”. Şi nu ştiu cum, fără nici un fel de amplificare prin microfon sau prin vreo boxă, mulţimea aia – sutele alea de inşi, dacă nu chiar o mie de inşi – a tăcut. După care preotul acesta foarte în vârstă – semăna mai mult cu o frescă, ce se deplasase de pe perete printre noi – m-a trezit creştineşte, prin următoarea expresie; a spus brusc: „Nădejdea creştină alungă până şi tristeţea morţii”. Şi din clipa aceea m-am trezit.
Am aflat apoi că el făcuse vreo treizeci de ani de puşcărie; şi am zis: dacă un om ca acesta, după treizeci de ani de puşcărie, înconjurat de o haită pestriţă (în care era tot cocktailul neocomunist, de oameni credincioşi, care mai rămăseseră, de turişti ortodocşi, de haimanale, care mai veniseră pe acolo în virtutea unui loc de întâlnire) nu s-a clintit o secundă, ar trebui să-mi 5 fie ruşine de decepţia mea. Din clipa aceea, eu nu mai am clătinări. Neamul acesta, în fondul lui creştin, înseamnă că a rămas de o tărie extraordinară.
Sigur, este multă mizerabilitate; dar să nu se confunde mizeria cu sărăcia. Dostoievski făcea astfel diferenţa între mizerie şi sărăcie: „Omul sărac poate să fie nobil, poate să fie curat. Omul mizer este terminat interior”. În România, sărăcia a devenit, în mare parte, mizerabilitatea omului. Vedeţi ce vers sublim la Eminescu: „Eu îmi apar sărăcia şi nevoile, şi neamul”. Nu a zis: eu îmi apăr bogăţia, confortul, oportunismul şi partidul. Sărăcia face parte din cartea de identitate a acestui neam, care arată o nobleţe, o asceză, o măsură extraordinară şi o apropiere faţă de Dumnezeu. A spus „nevoile”, nu a spus confortul. Omul, românul creştin, ştie că nevoia este puntea lui de legătură cu Dumnezeu. Cum zicea Paisie Aghioritul: „Suferinţele omului sunt ferestre către Dumnezeu”. Nevoia, din punct de vedere creştin – transfigurată – este o punte către Dumnezeu. Altfel, grijile citadine pot să te termine, dacă ele nu au această transfigurare creştină. Vin atât de multe griji, încât tu dispari. Şi cetăţeanul are griji. Or, nevoile creştinului sunt transfigurate, sunt punţi către Dumnezeu...
Şi „neamul”, a mai zis Eminescu. Nu a zis că-şi apără partidul sau o anumită clasă, a zis „neamul”; nici măcar statul – care este un construct istoric. Neamul este dat de Dumnezeu. Acest buletin de identitate este fundamental. Tot aşa a spus Mircea cel Bătrân în faţa sultanului, în faţa primejdiei – ăştia suntem noi: sărăcia, nevoile şi neamul. În ele stă actul, nu de rezistenţă, ci de dăinuire. Şi atunci, dacă ne racordăm la lucrurile astea – la sărăcie, la nevoi şi la neam, nu mai deznădăjduim. Important este să vedem aceste două planuri de realităţi. Sigur că trăim nişte momente îngrozitoare, dar nu le trăim numai noi, românii, le trăieşte o umanitate. Se pare că istoria accelerează şi intrăm cât se poate de repede în aceeaşi supă.
Ceea ce mi se pare important, când vorbim despre Înviere (pentru că lumea de azi trăieşte într-un mod turistic şi de spectator Învierea Mântuitorului; căci, ştiţi, şi filosofii au deosebit între: a exista pentru a avea şi a exista pentru a fi. Şi evident că majoritatea filosofilor a spus: nu trebuie să exişti pentru a avea, trebuie să exişti pentru a fi), important, aşadar, este să nu exişti nici pentru una, nici pentru alta: trebuie să exişti pentru a învia. Poporul român trebuie să învieze!
El este într-o stare de mumificare completă, după ce a trăit pe post de viaţă o abstracţiune de 45 de ani, numită comunism, şi una de 18 ani, numită neocomunism; deci dintr-o abstracţiune trece în altă abstracţiune, care se numeşte Comunitatea Europeană. Între două abstracţiuni, între două concepte de viaţă, el nu-şi trăieşte viaţa. Creştinul, dacă aţi observat, o ia în răspăr cu istoria, o ia în răspăr cu lucrul lumii. El se ţine de lucrarea lui Dumnezeu. În contextul acesta, trebuie să înviezi tu.
Gândiţi-vă că cel mai mare păcat pe care-l face România acum, această populaţie bezmetică (nu vorbesc de neamul românesc; sunt două lucruri total diferite: neamul românesc este retras în enclave, după părerea mea – în zone. Sunt câţiva oameni, loturi de oameni, care păstrează în ei reflexele nepervertite; restul este o populaţie zăpăcită; vorba Părintelui Iustin: „Îi vezi cât de mulţi sunt. Se duc la biserică. Ei, când îi chemi să aleagă între dracul şi Dumnezeu, se duc toţi la dracul” – deci nu numărul lor mare ne dă credinţa), păcatul infernal pe care-l face populaţia, deci, este că nu-şi dă seama că această pătimire de 55 de ani plus 17 ani de haimanalâc şi criminalitate politică a fost un dar de la Dumnezeu. Teroarea istoriei se poate transfigura în dar de la Dumnezeu. Şi acum, ei omoară Hristosul din ei. Noi, românii, omorâm cel mai mare dar pe care ni l-a dat bunul Dumnezeu. Hristos a pătimit tot: a fost umilit public, a fost biciuit, a fost ucis, a fost maltratat, a fost trădat – a cunoscut toate aspectele înjosirii fiinţei umane. Asumându-şi public lucrurile astea, a avut puterea îndumnezeită, dată de natura lui, să coboare în iad.
Am avut şi noi o pătimire hristică: puşcăriile noastre au fost pline de martiri – avem atât de mulţi sfinţi, încât putem da la împrumut. Putem creştina o omenire, nu o Europă, cu sfinţii care sunt încă necanonizaţi din aceste puşcării. Mii, zeci de mii de sfinţi avem. Această pătimire este cea mai mare moştenire şi cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu.
Poporul român ar trebui să aibă un curaj şi o îndrăzneală de tip hristic. Să se uite la politicieni ca la o figuraţie, a unor inşi care aleargă după constructe europene, globalizante; ei totuşi trebuie priviţi ca nişte infirmi. El îşi uită memoria (nu vorbesc aici că securitatea taie memoria; taie orice întoarcere, orice recunoaştere de legătură, de puncte cu trecutul). Noi, creştinii, numim lucrul acesta: dezicere de Hristos. Tu prin ce trăieşti? Te duci la biserică, aprinzi lumânarea, zici „Hristos a înviat!” şi te duci mai departe, decedat, în lumea ta. Care este dimensiunea hristică, Hristosul din tine? Eu nu zic Imitatio Christi (cum zice Kempis), zic Hristosul din tine. Noi nu avem nevoie de model hristic în sensul exterior, ci de Hristosul din noi. El ne-a dăruit lucrul acesta. Dacă am avut această pătimire – pe această pătimire este forţa care rupe moartea – nu mai ai de ce să te temi. În sensul acesta, sensul existenţei este a fi pentru a învia.
Poţi să fii? Ce poţi să fii? Poţi să fii ce vrei – existenţialist, să-ţi declini existenţa în a fi sau a nu fi (ca Hamlet, primul existenţialist avant la lettre). Nu, nu este asta soluţia: să fii ca la Camus, unde pictorul acela şi-a lăsat nevasta şi copiii, s-a dus în pod şi s-a sinucis. Şi se întreba: solidaire où solitaire? Lipsea o literă şi nu ştia dacă este d sau t. Solidar sau solitar? Nici una din astea. Tu cu tine eşti de neajuns, eşti cu Dumnezeu. Mi-aduc aminte de o remarcă făcută de Meister Eckhart, acel mistic nemaipomenit al secolului al XIII-lea, pe care l-a dat Occidentul; el stătea într-o după-amiază sub un copac şi vine un discipol: „Ce faceţi acolo, maestre, singur?”. Şi el zice: „Nu eram singur, eram cu Dumnezeu, dar acum sunt singur”. S-ar putea ca o învecinare să te izoleze total.
Românul, în vremurile lui de restrişte îngrozitoare, nu a fost singur, a fost cu Dumnezeu. Eu am întrebat: unde au fost drepturile omului atunci când poporul român, tot ce am avut mai bun în acest neam, a murit, a fost schingiuit? Unde au fost drepturile omului când am stat într- un ghetou? Unde sunt drepturile omului din 1989 încoace? Când noi suntem material de experienţă pentru nişte oameni – nu vreau să-i numesc neapărat „securişti”, că asta nu ajută la nimic. Sunt oameni de-o infirmitate îngrozitoare, nici atei nu sunt, sunt nişte sălbăticiuni, ieşite din laboratoarele comuniste, care nu au legătură cu neamul românesc. Ei numai vorbesc româneşte...
Şi atunci, cum să te comporţi ca un creştin? Trebuie să te comporţi ca un creştin identificând, recunoscând gena creştină şi recunoscând ceea ce este străin de ea. La noi, clasa politică trebuie să se reîncreştineze; intelectualitatea asta oportunistă, de doi bani, pe care o avem, care are dubii în loc să aibă certitudini, care are dialog cu orişicine, trebuie să se reîncreştineze. Să nu uităm că Hristos nu a îmbrăţişat pe toată lumea. Hristos nu i-a îmbrăţişat pe farisei. A avut o distanţă, chiar a avut o furie sfântă. Poporul român nu se poate regla decât cu asemenea distanţe. Asta nu înseamnă intoleranţă. Îngăduinţa noastră creştină a fost atât de mare, încât era să dispărem din istorie.
În sensul acesta, Învierea hristică este asumată. În vreme de creştinii de azi lasă şi Învierea, şi crucificarea, în seama lui Iisus Hristos. Este un act de mare laşitate. Este o dezicere cumplită, care aparţine vremii. Perversă, foarte parşivă. Eu mă duc, îmi fac ritualul la biserică, dar a doua zi, la serviciu, sunt acelaşi mameluc, aceeaşi mortăciune, ca şi până acum. Nu intru în viaţa asta ca un creştin responsabil: să spun că ţara nu are legi, să spun că ţara e condusă de oameni cu infirmitate sufletească. A dispărut grija de celălalt. Priviţi în jur: nişte oameni care au căsăpit ţara, au 7 distrus clasa medie, au făcut tineretul să fugă în străinătate, pensionarii şi oamenii care mor, un adevărat genocid asupra lor! Şi toate acestea, cu oameni din interior! Ce atitudine creştină ai dumneata? Zice creştinul: să nu judeci, căci vei fi judecat cu aceeaşi măsură. Inima te poate durea. Dar poţi să mustri. Dacă nu mărturiseşti lucrurile astea, este mare păcat. De judecat îi va judeca Dumnezeu, dar eu trebuie să le arăt şi să le spun: nu este bine ceea ce faceţi. Eu nu pot să zic: trebuie făcut ceva cu forţa, trebuie făcute baricade. Dacă oamenii ăştia au făcut Canalul Dunăre – Marea Neagră, înseamnă că, dacă ai fi la mentalul lor, cu crimele pe care le-au făcut în România de 17 ani, ar trebui să faci şi tu cu ei canalul Dunăre – Marea Caspică. Eu, Dan Puric, nu pot să fac aşa ceva. Eu consider că orice om este copilul lui Dumnezeu. Dar, că chipul lui Dumnezeu este mutilat şi este sluţit, asta pot să o remarc. Eu nu sunt un om perfect, am grijă de păcatele mele.
Dar, în acelaşi timp, nici nu sunt o legumă, ca să spun: toate astea sunt perfecte şi sunt în grija lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu mi-a dat şi această grijă: ca în numele Lui să spun anumite lucruri; să nu permit ca în Biserică să se întâmple orice. În numele drepturilor omului? În numele democraţiei? Nu! E un lucru sfânt. Nu permit, în România, să se întâmple orice. Nu permit, în familia mea, să se întâmple orice. Astea sunt lucruri date o dată pentru totdeauna.
În sensul acesta văd eu Învierea! Nu văd, asemenea filosofilor, prin a avea sau a fi. Eu văd prin a învia! Şi când poporul acesta va învia, va ajuta să învieze şi alte mortăciuni pe post de popoare. Iată ce carnagiu trăim, ce războaie, ce mentalitate sinistră şi ce se pregăteşte. Ne-a mântuit cu ceva civilizaţia? Ne-a mântuit cu ceva cultura? Ne-a mântuit vreo ideologie? Ne-a mântuit statul totalitar, indiferent dacă el a fost comunist sau de tip capitalist? Această prejudecată că statul poate să ia puterea a creat cetăţeanul. Şi cetăţeanul a devenit, prin revoluţia franceză, criminal. Prin revoluţia bolşevică, criminal. În România a venit criminalul odios. Cea mai mare crimă din istoria umanităţii se numeşte comunism. Nu se face nici un proces asupra comunismului, din contră, se caută să se zică că noi l-am interpretat greşit. Nu, lucrurile astea trebuie făcute de către noi. Şi atunci, omul învie – când va avea această conştiinţă.
După ce omul a cunoscut statutul de cetăţean şi a văzut că este un fiasco total, statul s-a deplasat, pe post de arbitru, şi dezvoltă o societate civilă, la fel de aberantă. Un fel de cancer metastazic, în care el, statul, este pe post de arbitru. Arbitru între cine? Între indivizi. Şi individul, cine este individul? Vorba lui Joseph de Maistre, care a răspuns, apropo de Declaraţia Drepturilor Omului: „Cine e omul? Eu nu am văzut în viaţa mea om. Eu am văzut francezi, italieni şi, de la Montesquieu, am aflat că poate să fie şi persan. Dar eu omul nu l-am întâlnit niciodată”. Şi, parafrazându-l, la fel a răspuns şi Petre Ţuţea, când a venit o jurnalistă să-l întrebe cum stă cu drepturile omului: cucoană, eu nu sunt om. Eu sunt Petrică al Vioricăi, din Feteşti sau de unde era el, Dumnezeu să-l odihnească. Ce minte extraordinară! Prin urmare: creştinul este persoana. Noi nu facem arbitraj între indivizi, între clone, între interese particulare. Lumea creştină are un alt demers. Sigur că şi statul, în lumea occidentală, a ieşit la atac, datorită greşelilor pe care le-a făcut biserica occidentală în abuzul ei politic. Şi atunci, oamenii s-au rupt de biserică.
Dar, dacă eşti bolnav, ce cauţi dumneata, cu boala ta, la mine, în România? Vorba lui Soljeniţîn: nu te pot face bine cu sănătatea mea. Mai vrei să-mi dai şi boala ta. Tu vrei doctrina socială a Bisericii Ortodoxe. Biserica creştin Ortodoxă din România nu are doctrină: mama, când alăptează copilul, nu are doctrină, are dragoste. Biserica românească are dragoste: aşa cum a fost – umilită, terminată, tocată – ea are dragoste. Nici nu trebuie acuzată. Au început cretinii ăştia cu dosarele la securitate; dacă a făcut unele compromisuri Biserica română, le-a făcut ca să reziste. Iar dacă este cineva să o judece, nu e societatea civilă, alcătuită din neica nimeni, să o facă, ci Dumnezeu, 8 direct. Am mai zis şi cu altă ocazie: Biserica are metabolismul ei, ea se autoreglează. Este singurul lucru care a mai rămas. Şi atunci trebuie să învăţăm să ne păzim teritoriul cu demnitate, şi să-i trezim şi pe ceilalţi. Să spunem: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”; dar voi când înviaţi, măi? "
Interviu realizat de Olga Dăescu difuzat de Radio România Actualităţi, aprilie 2007
Va urma maine partea a 2-a
UPDATE:Partea a 2-a aici
P.S:Deoarece era cam lung acest interviu l-am impartit in trei parti:) Maine si poimaine voi posta celelalte doua parti...
sursa fotografie 1
sursa fotografie 2

Hristos a inviat!

Cu ocazia Sarbatorii Sfintelor Pasti va urez un Paste Fericit si plin de impliniri alaturi de cei dragi!!!!
Hristos a inviat!



sursa imagine1
sursa imagine2
sursa imagine3

luni, 9 aprilie 2012

Cu un gest mic poti salva o viata...

Am primit un comentariu de la Ady:
"Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .
Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.
dumitru_gabriela31@yahoo.com"
Puteti afla mai multe aici.
Si tu poti face un gest mic si sa ajuti la salvarea unei vieti!!!

duminică, 8 aprilie 2012

Filmul de duminica(15)

Saptamana viitoare este numita "Saptamana patiminilor" ,de aceea va propun un film special:The Passion of the Christ (2004) .
In rolul Sfintei Fecioare Maria este actrita romanca Maia Morgenstern.
Filmul prezinta viata si mai ales patimile pe care Mantuitorul Iisus Hristos le-a indurat de la venirea Sa pe Pamant pana la Rastignire si Inviere.
Unul dintre cele mai bune filme care trebuie vazute in perioada Pastilor!
Vizionare placuta!

luni, 2 aprilie 2012

Microfonul se razbuna pe ei...



PS:Dumnezeu ii mai de pedepseste si pe astia...prin tehnica,la cat au furat,nu ar fi de mirare...
Daca i-ar electrocuta si pixul cand semneaza contracte preferentiale in interes propriu sau de partid poate s-ar mai reduce si coruptia sau evaziunea fiscala din tara noastra.

duminică, 1 aprilie 2012

Odihneste-te in pace, maestre!!!

"Ion Lucian a murit în seara zilei de sâmbătă, 31 martie, la ora 21.15, după o grea suferință, la secția de terapie intensivă a Spitalului Clinic Floreasca. ”S-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, actriţa Paula Sorescu Lucian. Era aşteptat cu nerăbdare de trupa Teatrului Excelsior, să revină în locul pe care domnia sa l-a sfinţit. În urmă cu exact 22 de ani, maestrul Ion Lucian înfiinţa Teatrul Excelsior. De atunci a trăit zi şi noapte pentru această citadelă a artelor, cum îi plăcea s-o numească. Iar, în vara anului trecut, a reuşit după o bătălie pe viaţă şi pe moarte, să inaugureze noul sediu al Teatrului Excelsior, modern, elegant, primitor, unde copiii, părinţii şi bunicii sunt cei mai preţioşi spectatori. Lumea teatrului românesc a pierdut o personalitate exemplară a culturii noastre, un model de dăruire şi har artistic, unic şi de neînlocuit”, tranmite comunicatul de presă."citeste in continuare
Ion Lucian-Parazitul

Vezi mai multe video din haioase

E foarte trist ca ne pleaca oamenii de valoare,care au facut istorie si au facut ca numele "Romania" sa se auda de atatea ori peste hotare.
Ar trebui sa asteptam ca noua generatie sa ii inlocuiasca pe aceste mari talente,dar oare aceaste noi generatii ce vor veni vor fii in stare sa aduca astfel de oameni de geniu,si daca da,cati dintre ei vor alege sa ramana in Romania???

Un interviu cu maestru Ion Lucian realizat in 2004:



sursa imagine si stire:Cinemarx.ro

Filmul de duminica(14)

Astazi vreau sa va propun ,dupa parerea mea,unul dintre cele mai bune filme romanesti de dupa Revolutie:Filantropica(2002) ,in regia lui Nae Caranfil.
Filmul il prezinta in rolul principal pe Ovidiu Gorea(Mircea Diaconu), care este profesor de romana la un bun liceu din Bucuresti.Acesta are in clasa un elev problema pe care nu reuseste sa il stapaneasca in nici un chip.Incercand sa ia legatura cu parintii elevului,el o intalneste pe sora acestuia(Diana) de care se indragosteste.Apare insa o problema,el fiinda profesor si avand venituri insuficiente trebuie sa faca rost de bani foarte repede pentru a putea reusi sa o cucereasca pe Diana.
De aici porneste o intreaga peripetie care face filmul foarte intersant si captivant.
Filmul il recomand in special celor sceptici care cred ca romanii nu pot face filme bune.
Vizionare placuta!
Sursa POSTER
Produse evoMAG.ro

Articole recente