duminică, 15 aprilie 2012

"Exista pentru a Invia"-interviu cu Dan Puric(Partea 1)

"– În prima duminică, în prima noapte din Săptămâna Luminată, vă spun: Hristos a înviat! Acesta va fi salutul nostru, de acum până când vom prăznui Înălţarea Domnului Iisus Hristos.
Dan Puric: Adevărat a înviat!
– Ne aflăm sub lumina Învierii, în această noapte, lumina Învierii, care dezvăluie de multe ori urâciunile întunericului. Sunteţi singurul care încă mai naşte speranţa, cel puţin în sufletul meu. Suntem într-adevăr în întuneric sau nu?
Dan Puric: Noi suntem în întuneric, asta este clar – e un act de luciditate să constatăm asta; şi luciditatea, vorba lui René Char: „luciditatea este rana cea mai aproape de soare”; dar dacă am trăi numai din luciditate, n-am fi creştini. Noi nădăjduim. „Nădăjduiţi” spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar ce nădejde este aceea care se vede? ”. Şi tocmai acum, când este deşert, este pustie, tocmai acum este vreme de nevoinţă. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi spuneau cu admiraţie că cei care se vor naşte în veacul din urmă se vor sfinţi. Dacă ne dimensionăm la realitatea socială, ea este mizerabilă. România este, a rămas şi va fi, pentru multă vreme, un ghetou neocomunist. Problema se pune în termenii creştini ai nădejdii. Nădejdea nu înseamnă speranţă. Speranţa aparţine optimistului, iar optimistul e un pesimist prost informat. Creştinul nu are optimisme şi nici nu deznădăjduieşte.
Îmi aduc aminte într-o noapte de Paşti, când Dumnezeu vorbea în mine fără ca eu să ştiu, eu fiind trist şi decepţionat, Biserica era înconjurată de foarte mulţi aşa-zişi credincioşi, era o lume pestriţă. Pe lângă oamenii în vârstă, pe lângă oamenii adevăraţi, era şi garnitura asta de mici bestiole postrevoluţionare, cu jeep-uri cocoţate pe sus, cu muzica dată la maxim, cu mobilele deschise, care aşteptau să ia lumină ca de la IDEB. Ei veneau la Biserică ca să aibă de ce să se chifteluiască acasă. Paştele, în concepţia asta, se putea numi „marea crăpelniţă”.
Eram şi mai dezamăgit văzând spectacolul acesta lumesc, dantesc aproape, îngrozitor, până când, din biserică, a ieşit încet un părinte foarte în vârstă, care a spus abia şoptit, către mulţimea aceea: „Se dă lumină!”. Şi nu ştiu cum, fără nici un fel de amplificare prin microfon sau prin vreo boxă, mulţimea aia – sutele alea de inşi, dacă nu chiar o mie de inşi – a tăcut. După care preotul acesta foarte în vârstă – semăna mai mult cu o frescă, ce se deplasase de pe perete printre noi – m-a trezit creştineşte, prin următoarea expresie; a spus brusc: „Nădejdea creştină alungă până şi tristeţea morţii”. Şi din clipa aceea m-am trezit.
Am aflat apoi că el făcuse vreo treizeci de ani de puşcărie; şi am zis: dacă un om ca acesta, după treizeci de ani de puşcărie, înconjurat de o haită pestriţă (în care era tot cocktailul neocomunist, de oameni credincioşi, care mai rămăseseră, de turişti ortodocşi, de haimanale, care mai veniseră pe acolo în virtutea unui loc de întâlnire) nu s-a clintit o secundă, ar trebui să-mi 5 fie ruşine de decepţia mea. Din clipa aceea, eu nu mai am clătinări. Neamul acesta, în fondul lui creştin, înseamnă că a rămas de o tărie extraordinară.
Sigur, este multă mizerabilitate; dar să nu se confunde mizeria cu sărăcia. Dostoievski făcea astfel diferenţa între mizerie şi sărăcie: „Omul sărac poate să fie nobil, poate să fie curat. Omul mizer este terminat interior”. În România, sărăcia a devenit, în mare parte, mizerabilitatea omului. Vedeţi ce vers sublim la Eminescu: „Eu îmi apar sărăcia şi nevoile, şi neamul”. Nu a zis: eu îmi apăr bogăţia, confortul, oportunismul şi partidul. Sărăcia face parte din cartea de identitate a acestui neam, care arată o nobleţe, o asceză, o măsură extraordinară şi o apropiere faţă de Dumnezeu. A spus „nevoile”, nu a spus confortul. Omul, românul creştin, ştie că nevoia este puntea lui de legătură cu Dumnezeu. Cum zicea Paisie Aghioritul: „Suferinţele omului sunt ferestre către Dumnezeu”. Nevoia, din punct de vedere creştin – transfigurată – este o punte către Dumnezeu. Altfel, grijile citadine pot să te termine, dacă ele nu au această transfigurare creştină. Vin atât de multe griji, încât tu dispari. Şi cetăţeanul are griji. Or, nevoile creştinului sunt transfigurate, sunt punţi către Dumnezeu...
Şi „neamul”, a mai zis Eminescu. Nu a zis că-şi apără partidul sau o anumită clasă, a zis „neamul”; nici măcar statul – care este un construct istoric. Neamul este dat de Dumnezeu. Acest buletin de identitate este fundamental. Tot aşa a spus Mircea cel Bătrân în faţa sultanului, în faţa primejdiei – ăştia suntem noi: sărăcia, nevoile şi neamul. În ele stă actul, nu de rezistenţă, ci de dăinuire. Şi atunci, dacă ne racordăm la lucrurile astea – la sărăcie, la nevoi şi la neam, nu mai deznădăjduim. Important este să vedem aceste două planuri de realităţi. Sigur că trăim nişte momente îngrozitoare, dar nu le trăim numai noi, românii, le trăieşte o umanitate. Se pare că istoria accelerează şi intrăm cât se poate de repede în aceeaşi supă.
Ceea ce mi se pare important, când vorbim despre Înviere (pentru că lumea de azi trăieşte într-un mod turistic şi de spectator Învierea Mântuitorului; căci, ştiţi, şi filosofii au deosebit între: a exista pentru a avea şi a exista pentru a fi. Şi evident că majoritatea filosofilor a spus: nu trebuie să exişti pentru a avea, trebuie să exişti pentru a fi), important, aşadar, este să nu exişti nici pentru una, nici pentru alta: trebuie să exişti pentru a învia. Poporul român trebuie să învieze!
El este într-o stare de mumificare completă, după ce a trăit pe post de viaţă o abstracţiune de 45 de ani, numită comunism, şi una de 18 ani, numită neocomunism; deci dintr-o abstracţiune trece în altă abstracţiune, care se numeşte Comunitatea Europeană. Între două abstracţiuni, între două concepte de viaţă, el nu-şi trăieşte viaţa. Creştinul, dacă aţi observat, o ia în răspăr cu istoria, o ia în răspăr cu lucrul lumii. El se ţine de lucrarea lui Dumnezeu. În contextul acesta, trebuie să înviezi tu.
Gândiţi-vă că cel mai mare păcat pe care-l face România acum, această populaţie bezmetică (nu vorbesc de neamul românesc; sunt două lucruri total diferite: neamul românesc este retras în enclave, după părerea mea – în zone. Sunt câţiva oameni, loturi de oameni, care păstrează în ei reflexele nepervertite; restul este o populaţie zăpăcită; vorba Părintelui Iustin: „Îi vezi cât de mulţi sunt. Se duc la biserică. Ei, când îi chemi să aleagă între dracul şi Dumnezeu, se duc toţi la dracul” – deci nu numărul lor mare ne dă credinţa), păcatul infernal pe care-l face populaţia, deci, este că nu-şi dă seama că această pătimire de 55 de ani plus 17 ani de haimanalâc şi criminalitate politică a fost un dar de la Dumnezeu. Teroarea istoriei se poate transfigura în dar de la Dumnezeu. Şi acum, ei omoară Hristosul din ei. Noi, românii, omorâm cel mai mare dar pe care ni l-a dat bunul Dumnezeu. Hristos a pătimit tot: a fost umilit public, a fost biciuit, a fost ucis, a fost maltratat, a fost trădat – a cunoscut toate aspectele înjosirii fiinţei umane. Asumându-şi public lucrurile astea, a avut puterea îndumnezeită, dată de natura lui, să coboare în iad.
Am avut şi noi o pătimire hristică: puşcăriile noastre au fost pline de martiri – avem atât de mulţi sfinţi, încât putem da la împrumut. Putem creştina o omenire, nu o Europă, cu sfinţii care sunt încă necanonizaţi din aceste puşcării. Mii, zeci de mii de sfinţi avem. Această pătimire este cea mai mare moştenire şi cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu.
Poporul român ar trebui să aibă un curaj şi o îndrăzneală de tip hristic. Să se uite la politicieni ca la o figuraţie, a unor inşi care aleargă după constructe europene, globalizante; ei totuşi trebuie priviţi ca nişte infirmi. El îşi uită memoria (nu vorbesc aici că securitatea taie memoria; taie orice întoarcere, orice recunoaştere de legătură, de puncte cu trecutul). Noi, creştinii, numim lucrul acesta: dezicere de Hristos. Tu prin ce trăieşti? Te duci la biserică, aprinzi lumânarea, zici „Hristos a înviat!” şi te duci mai departe, decedat, în lumea ta. Care este dimensiunea hristică, Hristosul din tine? Eu nu zic Imitatio Christi (cum zice Kempis), zic Hristosul din tine. Noi nu avem nevoie de model hristic în sensul exterior, ci de Hristosul din noi. El ne-a dăruit lucrul acesta. Dacă am avut această pătimire – pe această pătimire este forţa care rupe moartea – nu mai ai de ce să te temi. În sensul acesta, sensul existenţei este a fi pentru a învia.
Poţi să fii? Ce poţi să fii? Poţi să fii ce vrei – existenţialist, să-ţi declini existenţa în a fi sau a nu fi (ca Hamlet, primul existenţialist avant la lettre). Nu, nu este asta soluţia: să fii ca la Camus, unde pictorul acela şi-a lăsat nevasta şi copiii, s-a dus în pod şi s-a sinucis. Şi se întreba: solidaire où solitaire? Lipsea o literă şi nu ştia dacă este d sau t. Solidar sau solitar? Nici una din astea. Tu cu tine eşti de neajuns, eşti cu Dumnezeu. Mi-aduc aminte de o remarcă făcută de Meister Eckhart, acel mistic nemaipomenit al secolului al XIII-lea, pe care l-a dat Occidentul; el stătea într-o după-amiază sub un copac şi vine un discipol: „Ce faceţi acolo, maestre, singur?”. Şi el zice: „Nu eram singur, eram cu Dumnezeu, dar acum sunt singur”. S-ar putea ca o învecinare să te izoleze total.
Românul, în vremurile lui de restrişte îngrozitoare, nu a fost singur, a fost cu Dumnezeu. Eu am întrebat: unde au fost drepturile omului atunci când poporul român, tot ce am avut mai bun în acest neam, a murit, a fost schingiuit? Unde au fost drepturile omului când am stat într- un ghetou? Unde sunt drepturile omului din 1989 încoace? Când noi suntem material de experienţă pentru nişte oameni – nu vreau să-i numesc neapărat „securişti”, că asta nu ajută la nimic. Sunt oameni de-o infirmitate îngrozitoare, nici atei nu sunt, sunt nişte sălbăticiuni, ieşite din laboratoarele comuniste, care nu au legătură cu neamul românesc. Ei numai vorbesc româneşte...
Şi atunci, cum să te comporţi ca un creştin? Trebuie să te comporţi ca un creştin identificând, recunoscând gena creştină şi recunoscând ceea ce este străin de ea. La noi, clasa politică trebuie să se reîncreştineze; intelectualitatea asta oportunistă, de doi bani, pe care o avem, care are dubii în loc să aibă certitudini, care are dialog cu orişicine, trebuie să se reîncreştineze. Să nu uităm că Hristos nu a îmbrăţişat pe toată lumea. Hristos nu i-a îmbrăţişat pe farisei. A avut o distanţă, chiar a avut o furie sfântă. Poporul român nu se poate regla decât cu asemenea distanţe. Asta nu înseamnă intoleranţă. Îngăduinţa noastră creştină a fost atât de mare, încât era să dispărem din istorie.
În sensul acesta, Învierea hristică este asumată. În vreme de creştinii de azi lasă şi Învierea, şi crucificarea, în seama lui Iisus Hristos. Este un act de mare laşitate. Este o dezicere cumplită, care aparţine vremii. Perversă, foarte parşivă. Eu mă duc, îmi fac ritualul la biserică, dar a doua zi, la serviciu, sunt acelaşi mameluc, aceeaşi mortăciune, ca şi până acum. Nu intru în viaţa asta ca un creştin responsabil: să spun că ţara nu are legi, să spun că ţara e condusă de oameni cu infirmitate sufletească. A dispărut grija de celălalt. Priviţi în jur: nişte oameni care au căsăpit ţara, au 7 distrus clasa medie, au făcut tineretul să fugă în străinătate, pensionarii şi oamenii care mor, un adevărat genocid asupra lor! Şi toate acestea, cu oameni din interior! Ce atitudine creştină ai dumneata? Zice creştinul: să nu judeci, căci vei fi judecat cu aceeaşi măsură. Inima te poate durea. Dar poţi să mustri. Dacă nu mărturiseşti lucrurile astea, este mare păcat. De judecat îi va judeca Dumnezeu, dar eu trebuie să le arăt şi să le spun: nu este bine ceea ce faceţi. Eu nu pot să zic: trebuie făcut ceva cu forţa, trebuie făcute baricade. Dacă oamenii ăştia au făcut Canalul Dunăre – Marea Neagră, înseamnă că, dacă ai fi la mentalul lor, cu crimele pe care le-au făcut în România de 17 ani, ar trebui să faci şi tu cu ei canalul Dunăre – Marea Caspică. Eu, Dan Puric, nu pot să fac aşa ceva. Eu consider că orice om este copilul lui Dumnezeu. Dar, că chipul lui Dumnezeu este mutilat şi este sluţit, asta pot să o remarc. Eu nu sunt un om perfect, am grijă de păcatele mele.
Dar, în acelaşi timp, nici nu sunt o legumă, ca să spun: toate astea sunt perfecte şi sunt în grija lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu mi-a dat şi această grijă: ca în numele Lui să spun anumite lucruri; să nu permit ca în Biserică să se întâmple orice. În numele drepturilor omului? În numele democraţiei? Nu! E un lucru sfânt. Nu permit, în România, să se întâmple orice. Nu permit, în familia mea, să se întâmple orice. Astea sunt lucruri date o dată pentru totdeauna.
În sensul acesta văd eu Învierea! Nu văd, asemenea filosofilor, prin a avea sau a fi. Eu văd prin a învia! Şi când poporul acesta va învia, va ajuta să învieze şi alte mortăciuni pe post de popoare. Iată ce carnagiu trăim, ce războaie, ce mentalitate sinistră şi ce se pregăteşte. Ne-a mântuit cu ceva civilizaţia? Ne-a mântuit cu ceva cultura? Ne-a mântuit vreo ideologie? Ne-a mântuit statul totalitar, indiferent dacă el a fost comunist sau de tip capitalist? Această prejudecată că statul poate să ia puterea a creat cetăţeanul. Şi cetăţeanul a devenit, prin revoluţia franceză, criminal. Prin revoluţia bolşevică, criminal. În România a venit criminalul odios. Cea mai mare crimă din istoria umanităţii se numeşte comunism. Nu se face nici un proces asupra comunismului, din contră, se caută să se zică că noi l-am interpretat greşit. Nu, lucrurile astea trebuie făcute de către noi. Şi atunci, omul învie – când va avea această conştiinţă.
După ce omul a cunoscut statutul de cetăţean şi a văzut că este un fiasco total, statul s-a deplasat, pe post de arbitru, şi dezvoltă o societate civilă, la fel de aberantă. Un fel de cancer metastazic, în care el, statul, este pe post de arbitru. Arbitru între cine? Între indivizi. Şi individul, cine este individul? Vorba lui Joseph de Maistre, care a răspuns, apropo de Declaraţia Drepturilor Omului: „Cine e omul? Eu nu am văzut în viaţa mea om. Eu am văzut francezi, italieni şi, de la Montesquieu, am aflat că poate să fie şi persan. Dar eu omul nu l-am întâlnit niciodată”. Şi, parafrazându-l, la fel a răspuns şi Petre Ţuţea, când a venit o jurnalistă să-l întrebe cum stă cu drepturile omului: cucoană, eu nu sunt om. Eu sunt Petrică al Vioricăi, din Feteşti sau de unde era el, Dumnezeu să-l odihnească. Ce minte extraordinară! Prin urmare: creştinul este persoana. Noi nu facem arbitraj între indivizi, între clone, între interese particulare. Lumea creştină are un alt demers. Sigur că şi statul, în lumea occidentală, a ieşit la atac, datorită greşelilor pe care le-a făcut biserica occidentală în abuzul ei politic. Şi atunci, oamenii s-au rupt de biserică.
Dar, dacă eşti bolnav, ce cauţi dumneata, cu boala ta, la mine, în România? Vorba lui Soljeniţîn: nu te pot face bine cu sănătatea mea. Mai vrei să-mi dai şi boala ta. Tu vrei doctrina socială a Bisericii Ortodoxe. Biserica creştin Ortodoxă din România nu are doctrină: mama, când alăptează copilul, nu are doctrină, are dragoste. Biserica românească are dragoste: aşa cum a fost – umilită, terminată, tocată – ea are dragoste. Nici nu trebuie acuzată. Au început cretinii ăştia cu dosarele la securitate; dacă a făcut unele compromisuri Biserica română, le-a făcut ca să reziste. Iar dacă este cineva să o judece, nu e societatea civilă, alcătuită din neica nimeni, să o facă, ci Dumnezeu, 8 direct. Am mai zis şi cu altă ocazie: Biserica are metabolismul ei, ea se autoreglează. Este singurul lucru care a mai rămas. Şi atunci trebuie să învăţăm să ne păzim teritoriul cu demnitate, şi să-i trezim şi pe ceilalţi. Să spunem: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”; dar voi când înviaţi, măi? "
Interviu realizat de Olga Dăescu difuzat de Radio România Actualităţi, aprilie 2007
Va urma maine partea a 2-a
UPDATE:Partea a 2-a aici
P.S:Deoarece era cam lung acest interviu l-am impartit in trei parti:) Maine si poimaine voi posta celelalte doua parti...
sursa fotografie 1
sursa fotografie 2

4 comentarii:

  1. Vazusem mai demult o conferinta a la Dan Puric. Omul exceleaza in realism si nu m-am plictisit sa-l ascult.
    Sarbatori Fericite!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @raul rual:Asa e,nu ai cum sa te plictisesti acultandu-l pe Dan Puric.Unul din mari oameni pe care ii are Romania in viata in momentul actual.
      Multumesc mult!Un Paste Fericit si tie!

      Ștergere
  2. imi este foarte drag Puric...este atat de omenesc efervescent...
    Sarbatori Fericite iti doresc! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @pandhora:Ma bucur sa aud asta:)Aveti dreptate!
      Va multumesc mult,asemenea si dumneavoastra!

      Ștergere

Articole recente