luni, 16 aprilie 2012

Exista pentru a Invia-interviu cu Dan Puric(partea a 2-a)

Prima parte aici.
"– Spuneaţi undeva că v-aţi netezit singur drumul către biserică, că l-aţi măturat – mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Sunteţi socotit un artist creştin. Şi tot lângă numele dumneavoastră se pune de multe ori un epitet care mă îngrozeşte, despre care cred că este adevărat, dar cred că e îngrozitor de greu pentru dumneavoastră: geniu.
Dan Puric: Nu, uitaţi-l. Pentru că termenul s-a democratizat. Toate VIP-rile au denumirea asta. Cuvântul în sine este demonetizat şi, tocmai pentru faptul că sunt creştin, nu mă încântă lucrurile astea, pentru că acolo se vorbeşte despre – hai să nu folosim cuvântul „smerenie”, căci şi acesta este atât de folosit, ci o dreaptă măsură în faţa lui Dumnezeu. Pesemne că ceva-ceva am făcut, dar n-am făcut eu. Am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă am făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, de când până când ierarhiile şi denumirile astea? Nu denumirile sunt importante, importantă este lucrarea. Ştiţi cum e? Peste sute de ani sau peste mii de ani, nu se va mai şti absolut nimic din ceea ce ai făcut. Dar se va şti altceva: dacă ai fost sau nu creştin. Şi atunci, important este nu să te recunoască lumea, ci să te recunoască Dumnezeu.
În faţa Europei, ne-om lăuda noi cu nişte oameni, dar sunt total diferiţi oamenii cu care ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu. Una este imaginea României în lume, şi alta este icoana neîntinată a neamului. Imaginea României este un lucru artificial, făcut de nişte politicieni. E un act schizofrenic, ca în reclamele alea: LM, Kent, şi dedesubt scrie: „tutunul dăunează grav sănătăţii”. Icoana neamului este un lucru care nu se construieşte, este un lucru care se ţine prin rugă, prin muncă şi printr-o atitudine creştină. Asta este tot. Aşa că noi îi lăsăm pe alţii să fie genii..., eu sunt un Puric.
– Se spune că doar în pomul cu roade se aruncă cu pietre. Vă rănesc pietrele acestea?
Dan Puric: Da, dar ţi le asumi, că fac parte din ecuaţie. În clipa în care ai pornit la drum, deranjezi. Deranjezi somnolenţa asta îngrozitoare în care vor ei să stăm. Dacă aţi observat, mediocritatea are o fiziologie a solidarităţii uriaşă. Este genetică. Ei întotdeauna sunt în grup. În vreme ce persoana e cu faţa către Dumnezeu. Hristos nu a fost într-o tabără de Hristoşi. Hristos a fost singur. Până şi apostolii l-au părăsit. I-a reîntors Duhul Sfânt.
Personalitatea, în general, este singură. Cu atât mai mult personalitatea creştină! Din punctul ăsta de vedere, lucrurile par contradictorii. Pentru că moştenirea pe care ne-a lăsat-o Hristos nu ne-a lăsat-o în izolare, ne-a lăsat Biserica. Biserica înseamnă comuniune; comuniunea înseamnă să fii dimpreună, nu în sindicat. Nu să te întovărăşeşti, ci să fii dimpreună creştineşte. Cum spunea Părintele Stăniloae, dând satul românesc ca model: o comuniune de oameni liberi. Ce expresie paradoxală! Toţi erau liberi, dar când ardea casa la Gheorghe, fugeau toţi şi o stingeau, când era nuntă la Vasile, se duceau acolo, când era mort în partea cealaltă, se duceau. Exista această coagulare extraordinară. Noi zicem acum că suntem o societate creştină; şi vedem cum Doctorul Pavel Chirilă, un mare creştin prin mentalitate şi prin lucrare, este lăsat izolat de către creştini; la fel, a fost Asociaţia Christiana, unul dintre cele mai frumoase lucruri creştine; a fost terminată. Terminată în văzul aşa-zişilor creştini, care aprind lumânări la biserică. Nu a luat unul atitudine. Doctorul a făcut un spital creştin, pentru boli terminale, de o frumuseţe, din toate punctele de vedere, extraordinară (aşa cum, la creştin, totul trebuie să fie frumos), în care medicul are o altă atitudine faţă de omul care trebuie să părăsească această viaţă: este asistat de duhovnic, este 9 asistat de călugăr: este cu totul şi cu totul altceva. Omul nu mai este un obiect, este un suflet; altfel, el e marginalizat, supravieţuieşte. Dar atitudinea acesta, la noi, este excepţia, nu este regula.
Regula este industria cealaltă, cu norme ale Comunităţii Europene, în care omul devine instrument. Nu am nimic împotrivă – pot să fie norme de igienă extraordinare, dar de ce nu este regulă atitudinea cealaltă? Uitaţi o mentalitate creştină, de oameni morţi care înviază, pesemne, numai la ei în apartament. De ce nu au această atitudine de igienă creştină? Orice creştin poate fi sacrificat, crucificat, în România, fără nici un fel de problemă, ca într-un spectacol. Asta înseamnă moarte. Şi aici nu trebuie acuzată Biserica. Biserica face eforturile cele mai mari. Aici trebuie văzut omul, şi nu trebuie văzut diavolul.
Mi-a zis Părintele Atanasie, de la Petru Vodă, un lucru excepţional: „Uite, domnule, ăştia au făcut potecă aici, numai când a murit Părintele Calciu, că până atunci n-au vrut”. Şi a zis o doamnă, din asta mai îmbrobodită: „Ei, ştiţi că diavolul...”. Şi i-a răspuns Părintele: „Cucoană, nu-l mai încărca pe diavol cu rele, că-l nedreptăţiţi”. Îl mai lăsăm în pace. De tine depinde. Nesimţirea ta depinde de diavol? Să-l lăsăm puţin, îi dăm un concediu de odihnă. Prea îl încărcăm cu lucruri de genul acesta. Mâine, orice profund creştin poate fi crucificat în văzul unor asemenea creştini. În clipa în care aceşti oameni vor lua atitudine creştină, atunci vom fi vii, vom fi înviaţi. Biserica îşi revine după o traumă şi trebuie înţeleasă, trebuie ajutată; şi toţi slujim în Biserică, nu numai preoţii. Sfântul Apostol Pavel spunea că şi noi slujim – prin botez; preoţii, prin har, şi noi, prin botez. Noi suntem mădulare ale Bisericii – este o expresie extraordinară! Ce faci? Îi laşi singuri? Îi bagi în faţă numai pe cei de la Teologie? Biserica trebuie să stea neclintită! Tu, în calitate de creştin, trebuie să o aperi! Nu-i scoţi pe stradă cu icoanele, nu faci baricade cu Iisus Hristos, că atunci ajungi în sminteli; aşa cum au venit flăcăii ăştia, după 90-91, în plin misionarism, cu următorul afiş: „Iisus Hristos vindecă la Polivalentă între 5 şi 7”. Dacă veneam la şapte jumătate, rămâneam tot cu probleme...
– Poate mergeaţi la următorul spectacol, de la 8 la 10...
Dan Puric: Da, nu ştiu dacă mai aveau... Acolo a fost o chestie extraordinară, cu un flăcău din ăsta care venise să ne încreştineze, zicând: „This is a Bible!”. Şi un pui de ţigan, din primul rând, l-a întrebat: „Da, da’ tu cine eşti, bă?”.
Vedem aici este nu numai nădejdea, ci şi o sămânţă extraordinară, în neamul ăsta. Unde ai venit? Ai venit târziu, ai întârziat 2000 de ani, ia-o înapoi! Fă şi tu o recapitulare puţin... A ţâşnit din ţigănuş o chestie extraordinară. L-a trimis pe misionar acasă. Deci, se poate. Dar, când la nivel de neam vom reacţiona ca puştanul ăsta, este perfect. Atunci vom avea demnitate în faţa lui Dumnezeu. Atunci vom avea Hristosul din noi – care trăieşte, repet! – nu un model hristic. Eu nu merg pe conceptul de imitare, ci pe cel de trăire. Hristos l-a lăsat în tine, ţi-a dat puterea, ţi-a dat cheia, ţi-a dat nădejdea. Ce facem, ne apucăm să deznădăjduim, că nişte amărâţi îşi dau cu stângul în dreptul de 18 ani, pe neamul acesta? Nu! Le arătăm ceea ce fac, îi responsabilizăm din punct de vedere creştinesc şi zicem: România întreagă trebuie să devină o Biserică Vie!
– Spuneaţi puţin mai devreme – culpabilizăm Biserica pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de ’89, că s-au dărâmat nişte biserici, că s-au translat nişte biserici, în condiţiile în care foarte puţini intelectuali au luat poziţie atunci. Ce ne facem acum, când ni se distruge istoria la propriu, într-o libertate deplină, într-o indiferenţă deplină? Citeam, sau am văzut la televizor, că au fost distruse nişte vestigii antice în zona Deltei de către nişte proprietari francezi, care se aflau la a doua tentativă. Şi nimeni nu spune nimic. Sarmisegetuza se distruge, se iau pietre în continuare şi se construiesc case din ele. Şi nimeni nu spune nimic...
Dan Puric: Pe vremea lui Ceauşescu era un paradox (nu cred că el dărâma bisericile, ci Securitatea, care îl împingea de la spate şi care ne conduce în continuare. Mare atenţie: Ceauşescu mai avea în el nişte urme naţionaliste. Nu cred că era el atât de pornit împotriva Bisericii, ci intermediarii. Pentru că, dacă n-ar fi fost oamenii ăştia, după ’89 România o ducea bine. Deci, cei ascunşi, care distrug acum ţara – ăştia sunt criminalii. Ceauşescu a fost unealta – pesemne că îi şopteau la ureche, pe ateismul sau pe confuziile lui, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este... Nu câinele care muşcă băţul, ci stăpânul băţului e vinovat): dărâmate fiind bisericile, se întărea credinţa. Acum nu se mai dărâmă bisericile, chiar se construiesc. Chiar se dau bani mulţi pentru construcţia bisericilor, pentru că vor să transforme creştinul în masă electorală. Şi, ce ciudat! – dar, de fapt, nu-i ciudat, pentru că marii profeţi au spus, şi cei de la 1800 şi ceva, sfinţi, au mărturisit că va veni vremea aceasta: când bisericile se vor înmulţi, dar va scădea credinţa. Părintele Iustin Pârvu, despre care am spus că face naveta între părinte, duhovnic şi sfânt, a remarcat esenţa: lovitura este asupra omului lăuntric. El va fi distrus...
– Lovitură subtilă...
Dan Puric: O spune şi Ioan Teologul, iar Ioan Maximovici comentează extraordinar de bine: înainte de înfricoşătoarea judecată, vor fi semne. Semnele sunt de tip geografic, climateric, le vedem cu toţii. Iată, oamenii care se ocupă de mediu au ajuns, la un simpozion, la concluzia că situaţia planetei este dezastruoasă. Le-am răspuns: Domnule, aţi fost anunţaţi demult. Din Evanghelie aţi fost anunţaţi, dar, mă rog, nu continuăm, pentru că spuneţi că am căderi mistice. O lăsăm aşa. Mă lăsaţi sectant pe mine… Dar au fost nişte băieţi, prin 1970, specialişti toţi, în clubul de la Roma, care – pesemne tot rodul lui Dumnezeu – au zis: e proastă situaţia, nu mai continuaţi. Deci, le-a trimis Dumnezeu şi specialişti. Bun, vor fi semne. Semne sunt.
Pe urmă, începe schilodirea sufletească. Ceea ce se întâmplă acum sunt semne de schilodire.
Şi, pe urmă, este marea deghizare, în care acest duh necurat ia forme angelice, ia forme extraordinare, se deghizează; e uman: grija faţă de om, din punct de vedere al comunismului, este o chestie extraordinară. Ea protezează, ea dublează dragostea creştină. Diavolul (aici are treabă, aici îl identificăm) zice: „Vă fac eu treaba asta, am eu grijă de voi”. Se coafează, se aranjează: „Vă dau şi drepturi: drepturi cetăţeneşti, drepturi umane”. E o grijă faţă de om, apar mentalitatea umanistă, raţiunea... Omul duhovnicesc, omul creştin, se substituie, este înlocuit de raţiunea lumească. Este primul act de secularizare a Bisericii, de înstrăinare a omului, prin această mare deghizare.
Şi atunci, vedem inerţia asta la noi, care se suprapune pe un primitivism ancestral, vedem o nesimţire, care a fost foarte bine alimentată de comunism. Dar nu se datorează comunismului, ci traumei istorice şi amestecării genelor. De aceea spunea Mihai Eminescu: „Înapoi la Muşatini!”, adică, la neamul de voievozi. Neamul de voievozi ridică sabia şi spune, ca la Mărăşeşti: pe aici nu se trece!
Politicienii de azi nu mai sunt voievozi, sunt nişte nenorociţi, oportunişti, cu şase sute de ani de turci în cap, cu ciubotă rusească în cap, cu ciubota comunistă autohtonă... Cel mai mare virus de pe faţa pământului este comunismul, pentru că e de tip cancerigen: lucrează cu celula ta şi-ţi apare când nici nu te aştepţi. Nu dă de veste. Şi-atunci, ce constatăm acum sunt sechele, sunt urmări. Nu trebuie numai să le observăm, dar trebuie şi să le punctăm foarte clar în viaţa 11 civilă. Să responsabilizăm oamenii şi să le spunem că lucrul ăsta este greşit. Aici începe lupta – de fapt, suntem în plin război. 90% din România este terminată şi există un 10% al poporului român care luptă cu această masă inertă. Care masă inertă e cultivată prin hipermarketizare, este smintită prin televiziuni. E masa de manevră.
Copiii noştri sunt masa de manevră. Copiii noştri sunt pregătiţi să fie utili. Copiii noştri sunt pregătiţi să fie cărămizi pentru zidul Babilonului, unde, când cădea un om din construcţie, nu zicea nimeni nimic, dar când cădea o cărămidă, urlau toţi. El este un instrument. Copiii noştri vor fi instrumentalizaţi. Ei trebuie să fie indivizi care să lucreze. Orwell a fost un copil, în această privinţă cu 1984; nuvela lui este uşurică, el, săracul, a avut geniu cât să intuiască ce se întâmplă după gard, dar n-a prevăzut nici pe departe perversitatea asta. Şi uitaţi cum, din comunismul ăsta globalizant, virusul se converteşte în globalizare: dispare ideologia, şi apare economia. Nu, ideologia n-a dispărut! Fukuyama, săracul, dacă făcea două cursuri la Academia „Ştefan Gheorghiu”, nu spunea aberaţia aia cu „sfârşitul istoriei”. (A spus-o Hegel, în alt sens.) El a luat-o ca şi cum istoria nu mai există. Există din plin, există o ideologie ascunsă, extraordinară, dar e ascunsă. Oamenii mureau şi înainte de cancer, dar nu ştiau că se numeşte aşa. Vorba lui Vasile Pârvan: „Un popor care-şi conştientizează procesul istoric prin care trece are dreptul la civilizaţie”.
Noi trebuie să conştientizăm, trebuie să-i ajutăm pe oamenii care sunt în jurul nostru, aşa cum putem… Şi trebuie să fim vii. Să zică: poporul român a înviat! Adevărat a înviat! Abia atunci eu consider că suntem demni în faţa lui Dumnezeu. Să încetăm să ne mai luăm măsurători după comunităţi europene, după societăţi globalizante. Să ne măsurăm în faţa bunului Dumnezeu. Acolo este tot; adică schimbi poziţia, atitudinea, aşezarea ta în faţa lui Dumnezeu. Asta este tot. De când te naşti până când mori, tu eşti responsabil în faţa lui Dumnezeu. Vorba Sfântului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Aceasta este o altă libertate: libertatea dragostei creştine te opreşte de la libertatea individului. Individul are dreptul să se drogheze, are dreptul să se automutileze, are dreptul să-l mutileze pe celălalt... Are tot felul de drepturi. Creştinul, prin dragostea lui, are libertate creştină. Iar libertatea creştină este nădejdea şi viitorul acestei umanităţi.
– Mi se pare de multe ori că lupta aceasta a dumneavoastră are ceva din lupta personajului pe care l-aţi întruchipat în ultimul timp...
Dan Puric: Eminescu, sau care?
– Don Quijote, bineînţeles.
Dan Puric: A, Don Quijote! Are, pentru că Don Quijote este, am zis, ultimul suspin creştin al Occidentului. Don Quijote este un personaj eminamente creştin. El, în Europa Occidentală, în Occidentul machiavelizat (să nu uităm că operele lui Cervantes şi Machiavelli sunt în paralel, Il Principe fusese deja publicat şi asimilat când a apărut Don Quijote). A zis bine Mircea Vulcănescu: Occidentul a stat cu cronometrul în mână până la 1100, 1200 şi când a văzut că nu mai vine Mântuitorul, a zis: ne automântuim şi au trecut la faptă, la resuscitarea genei lor utile şi la resuscitarea spiritului faustic. Să înţeleg că creştinismul a fost o paranteză. Pentru noi nu este o paranteză. Şi din paranteza asta se naşte Don Quijote, care este la fel de ridicol şi la fel de penibil în lumea utilă a Occidentului ca Petre Ţuţea în Parlamentul României. Gândiţi-vă la un Petre Ţuţea 12 sau un Mircea Vulcănescu vorbindu-le parlamentărilor romani: despre neam, despre creştinism, despre responsabilitate... Cu ce ochi şi cu ce suflet l-ar privi cârnăţarii ăştia? Gândiţi-vă la donquijotismul lui Mircea Vulcănescu în Ultimul cuvânt în faţa unor bestiole comuniste. Nişte monştri, nişte analfabeţi, care-l judecau pe el. Care a avut dreptate? Cine era utopic? Utopic era Mircea Vulcănescu, care le spunea cum va fi lumea aceasta? Sau cei care credeau la nesfârşit în comunism? El se apucă să le spună, în Ultimul cuvânt, povestea cu cei doi sfinţi – sfântul Casian şi sfântul Nicolae – care au ieşit odată din biserică, cu odăjdiile frumoase, şi, la marginea bisericii era un ţăran căruia i-a căzut carul în noroi. Şi sfântul Nicolae a zis: „Mă duc să-l ajut”; iar celălalt a spus: „Nu, spiritul nu se coboară niciodată la dimensiunea sufletului”. „Eu totuşi am să mă duc”. Şi s-a băgat sfântul, cu odăjdiile lui frumoase, în noroi până la genunchi şi l-a ajutat pe ţăran să pună carul pe drum. Şi zice Mircea Vulcănescu: nu se ştie de ce îl iubeşte mai mult poporul român pe sfântul acesta...
Gândiţi-vă: această poveste, spusă unor fiare, unor analfabeţi, unor cretinoizi cu patru clase primare, care-l judecau pe Mircea Vulcănescu! E Don Quijote! El vorbea pentru Dumnezeu, aşa cred. El vorbea pentru neamul românesc; era construit în aşa fel, încât nu avea treabă cu maimuţele alea. Parcă eu mă racordez la maimuţele astea din jur? Eu am treabă cu poporul român, cu publicul care vine aici, de o inteligenţă şi de o sensibilitate extraordinară. Eu trebuie să-mi fac datoria faţă de Dumnezeu. Nu mă racordez la maimuţele astea, care apar pe televizor, care conduc ţara, care jefuiesc ţara. Don Quijote nu face nici o concesie realităţii. Don Quijote nu este Hamlet. Hamlet zice: a fi sau a nu fi, pe când Don Quijote spune: tu poţi să fii. Am dat tot timpul exemplul ăsta: el intră într-un han şi-i spune hangiţei: „Frumoasa visurilor mele!”. Şi ea râde şi zice: „Eu sunt hangiţă, eşti nebun!”. Şi, de fapt, el îi aduce aminte de darul pe care i l-a făcut Dumnezeu. Dar ea, biata de ea, îşi trăieşte rolul social. Rolul social e mai puternic. Eu am tot felul de directori – i-am avut şi pe la Teatrul Naţional, şi în viaţa mea – care au rămas directori, săracii, şi care mă consideră angajat. Ei nu mă consideră un spirit creator potenţial; sunt doar nişte administratori, nişte arendaşi amărâţi; şi acasă sunt tot arendaşi. Am avut unul pe la Botoşani, care era director şi acasă, când mânca; în viaţa lui privată era tot director. Or să moară directorii ăştia, or să moară miniştrii, şefii de stat... Puterea care nu este cultivată creştineşte este menită să se autodistrugă.
Ştefan cel Mare, după marile lui victorii, postea, şi el şi armata, patruzeci de zile şi punea să se ridice o mănăstire, nu făcea chef. Condamna pe cei care spuneau că Ştefan a biruit, zicând: „Dumnezeu a biruit!” şi construia mănăstire şi unde era înfrânt, zicând: „Aici a fost voia ta, Doamne, ca să fiu învins”. Ce neam am avut! Ce neam uriaş! Ce model de creştinism! Poate să scoată maculatorul toată Europa la aşa ceva, să-şi facă temele din nou: „Domnule, am greşit, la extemporal am copiat după dracul, nu după Dumnezeu!”. Asta e foarte bună!
Sigur că Occidentul are valorile lui, sigur că şi creştinismul occidental are valori, mai ales catolicismul. Eu vorbesc aici de nişte erori fundamentale. Nu iau Biserica Unită, ci Biserica-Una. Ce frumos, Corneliu Coposu nu accepta discuţii interconfesionale. Ce inteligenţă creştină mai mare poate fi? Las-o, domnule, istoria pe noi ne-a făcut aşa, să avem ortodocşi bază, să avem greco-catolici, romano-catolici, mai avem şi protestanţi. Ce inteligenţă pe român! Observase şi Simion Mehedinţi: „Câte bordeie, atâtea obiceiuri!”, a zis românul. El nu are boala asta cu războaie religioase, interconfesionale. Cum să nu-i pui pe ăia să scoată maculatorul! Ne dau ei lecţii de toleranţă nouă?"
Va urma partea a 3-a maine...
UPDATE:Partea a 3-a aici
Sursa fotografie 1
Sursa fotografie 2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Articole recente