marți, 17 aprilie 2012

Exista pentru a Invia-interviu cu Dan Puric(Partea a 3-a)

Prima parte aici.
Partea a 2-a aici.
"– Poporul român nu este antisemit...
Dan Puric: Poporul român nu este anti-nimic! Poporul român are un soi de aşezare dumnezeiască extraordinară, care glăsuieşte despre normalitate. Creştinismul lui este firesc, nu este impus.
La noi a venit creştinismul, vorba lui Simion Mehedinţi, prin precreştinismul lui Zalmoxe. Nu e făcut cu sabia. E făcut prin ascultare şi prin dragoste. Vă daţi seama, ciobanii care îl ascultau pe Sfântul Andrei nu o făceau de frică, ci din iubire. Nu a scos Sfântul Apostol Andrei sabia să-i descăpăţâneze, nu a făcut terorism. Popor minune! Iar amărâţii ăştia de dincolo cred că ne învaţă pe noi toleranţă! Noi, care, primul lucru pe care l-am făcut după Războiul de Independenţă, după 600 de ani de ocupaţie turcească – ce gest extraordinar al lui Carol I! – a fost să construim moschee la Constanţa. Iar primarul de la Medgidia, care era turc, s-a certat cu Take Ionescu, să facă şi el o biserică creştină. Este un lucru extraordinar! Tata, care era dobrogean, spunea: „Domnule, eram cu evreul, cu grecul, cu armeanul, într-o coexistenţă...”. Nu vorbea nimeni de multiculturality. N-a avut nimeni imbecilităţi de genul acesta. Era o fiziologie, o normalitate, pe care românul o declanşa.
– Acesta este cuvântul: normalitate, nu toleranţă! Eu nu pot să suport cuvântul ăsta...
Dan Puric: Toleranţa este un fals. Creştinul foloseşte îngăduinţa. El îngăduie, îngăduie, până la o anumită limită. Românul este hiper-îngăduitor, că din cauza îngăduinţei era să iasă din istorie. I-a dat din mămăligă, şi ăla i-a luat mămăliga, şi voia să-i ia şi nevasta. Deci, să fim puţin atenţi la lucrul acesta: e lecţia pe care trebuie să o facă Europa după noi, dacă o ţin puterile. Dar, vorba lui Nietzsche: „Nu poţi cere fiarei să nu fie fiară”. Atunci, nici mie nu-mi cere să fiu la infinit mielul blând, pentru că eu trebuie să mă apăr. Şi Hristos a dat afară din templu pe nenorociţii de negustori. Totuşi, ţara mea este un templu, neamul meu este un templu. Şi neamul tău este un templu, dar eu n-am venit peste tine. Şi dacă tu vii cu boli sufleteşti, dă-mi voie să te refuz. Primesc orice este lucru civilizator. Să nu uităm că Occidentul a fost întotdeauna un model civilizator pentru noi. Românul tot prin inteligenţă a luat şi chestia asta. Numai prin inteligenţă. Eu nu am văzut să fie român anti-occidental. El respinge gunoaiele. Mi-a zis un mare abate dominican din Franţa: „Domnule Puric, sunteţi pregătiţi să primiţi mizeria care vine de la noi?”. Şi eu i-am spus: „Părinte, întâi o curăţăm pe a noastră, şi apoi, dacă ne mai rămâne timp, vă ajutăm şi pe dumneavoastră!”. Aşa trebuie. Şi trebuie dimpreună. Avem noi alte păcate, dar nu le avem pe astea. Aici este păcatul fundamental, că suntem morţi. Când e vorba de păcatele noastre, facem altă emisiune. Deocamdată, este vorba despre învierea noastră.
– Cum a primit Occidentul felul în care dumneavoastră. l-aţi gândit pe Don Quijote?
Dan Puric: Ei nici nu ştiu dacă l-au primit. Au fost atât de surprinşi, dar cu surprinderea copilului căruia îi faci primul un cadou de Crăciun. Au fost surprinşi, nu intra în schema lor de recepţie emoţională a obişnuitului sau chiar a performanţei. Era ceva care lipsea de mult. A fost o mărturisire şi, într-un fel, a fost o deconspirare despre cât de mult lipseşte mesajul creştin. Pentru mine, a fost o mângâiere extraordinară, nici n-are legătură cu succesul teatral. Are legătură cu un act creştin: să dăruieşti şi să primeşti. De-o frumuseţe impecabilă. Eu cu acel Occident vreau să stau de vorbă. Şi demonstraţia a fost făcută: a fost ca o hârtie de turnesol, pe care o bagi în soluţie şi reacţionează. De unde rezultă că nu e pierdut: pur şi simplu, el nu are 14 hrana asta. Să nu uităm, totuşi, că arta serioasă occidentală este de sute de ani o artă bazată pe performanţă, pe prestidigitaţia artistului. Spunea cineva: în România, când te duci la o icoană, o săruţi. Când te duci dincolo şi vezi un Rafael, constaţi că are geniu; dar arta creştină mărturisitoare nu mai este Rafael, e icoană. Vă daţi seama ce diferenţă de salt ontologic, de la zugravul anonim la artist? Cineva se duce acolo şi vede icoana Maicii Domnului, dar între el şi pictură se interpune autorul. Cât orgoliu era acolo! Vedeţi ce înseamnă omul autonom, despre care zicea Ţuţea că este scormonitor. Acolo s-au despărţit lucrurile între noi şi Apus.
– La noi, de altfel, este şi voit acest act, care nu mai este plastic: să faci icoana creştineşte, nu să fie personalitatea pusă în opera de artă..."
Dan Puric: Aici este artistul creştin. Acolo, artistul creştin dispare. Încerc să fac din arta teatrului arta mărturisitoare creştină. Trăim o schimbare de paradigmă: artistul secolului XXI ori va fi mărturisitor, ori va fi nimic – adică ceea ce este acum: un mercenar cu prestidigitaţii estetice. Atâta tot. Mi-aduc aminte, în Însemnările unui pelerin, când pelerinul rus a intrat într-o mănăstire, a găsit un alt monah şi l-a întrebat: „Tu de ce te-ai făcut monah?”. „Am păcătuit”. „Ce-ai păcătuit?”. „Am fost pictor abstract... M-am crezut creator, nu am văzut cine este Ziditorul”. Ce remarcă extraordinară! Deci, toată pictura abstractă cade numai de la dimensiunea asta – de-aia a şi căzut: ea n-are valoare. O ţin cu pompe de oxigen: „mari pictori abstracţi”, o găinărie, o schizofrenie totală, un act patologic, de deformare. Artistul trebuie să facă drumul înapoi, spre Dumnezeu.
Avea Cocteau o frază: „Artistul care sare treptele de la scară e obligat să le repete”. Vor fi obligaţi să le repete. Acest mercenariat artistic, pe care-l vedem în cinematografie, în teatru; e penibilă această marketizare a pieţei artistice... Artistul autentic îl leagă pe om de Dumnezeu.
– Pentru că vorbeaţi, cum v-aţi despărţit de artele plastice?
Dan Puric: Nu m-am despărţit, le-am continuat. Este nostalgia plasticului, nostalgia culorii, nostalgia luminii, nostalgia mişcării... E o extensie, de fapt. Nu am omorât pictorul din mine, ci merg cu el în continuare. E vorba tot de o transfigurare, în ultima esenţă, care a ieşit târziu, pentru că eu totuşi fac şi teatru clasic, normal. Dar când mă apuc să fac teatrul ăsta al meu, fără de nume (şi mai bine că e fără de nume), atunci lucrez cu toate motoarele, din punctul ăsta de vedfere, al plasticianului. Pictorul, faţă de şevalet, are o sihăstrie a lui – e un sihastru, e cu Dumnezeu acolo.
– Ceea ce faceţi – e banal ce spun – e artă sincretică. Dar de ce nu v-aţi apuca de muzică concret, deşi o folosiţi din plin?
Dan Puric: Eu sunt o ciudăţenie, nu ştiu. Am studiat chitara clasică puţin, pentru că m-am îndrăgostit de Andrés Segovia când l-am văzut, dar eu sunt un gen de om care ascultă muzică, o trăieşte. Cineva chiar îmi spunea: domnule, nu ţii măsura! Aşa şi este. Eu sunt o catastrofă ca dansator privat. Dar nu pe scenă. Acolo sunt alţi factori. Ştiţi, derviş, în limba persană, înseamnă „cel în pragul uşii”, adică: pe cale să se ilumineze. Dervişii folosesc muzica, şi diferite muzici – apropo tot de noţiunea de artă creştină, care se apleacă şi ea către înţelepciunea tuturor popoarelor – nu într-o idee de sincretism, ci într-o idee de iubire reciprocă către celălalt, care te 15 poate îmbogăţi. Pentru mine, celălalt nu este ce-a zis Sartre – infernul – ci pentru mine celălalt este bucuria şi şansa de a mă îmbogăţi. Iată, găseşti la sufiţi, la dervişi, muzica folosită ca eliberare, ca act de meditaţie, ca act de iluminare. Sigur, Ortodoxia este mai mult decât un act de iluminare, are din plin totul în liturghie. Nici nu mai discutăm că te înalţă, te transfigurează, te îndumnezeieşte.
Gândiţi-vă că am jucat acum şase-şapte luni Visul, care are un mesaj creştin, la teatrul regal din Rabat, înaintea unei mulţimi de musulmani, care s-au ridicat în picioare şi aplaudau frenetic. Deci, în piesa mea, ei au văzut credinţa. Asta e lucrarea lui Dumnezeu! La partea de umor, râdeau cu lacrimi: şi asta este o cheie către lumea musulmană, dar lumea nu caută chei..., lumea pune lacăte. Cheia este la noi, dacă vor avea vreodată nevoie. În ţara asta amărâtă, care întâmplător se numeşte Grădina Maicii Domnului. Poate va veni vremea să caute cheia. Deocamdată ei pun lacăte, crezând că găsesc orice soluţie umanoidă – e un lacăt îngrozitor...
– Revenind la muzică – cum o alegeţi pentru spectacolele dumneavoastră? O alegeţi dumneavoastră, sau există cineva care vă propune muzica?
Dan Puric: Nu, nimeni nu mi-a propus niciodată nici o muzică. Eu am ales-o. Aici este un lucru de o sensibilitate extraordinară – eu nu am inspiraţie. Inspiraţia e o chestie care aparţine psihicului. Eu am vedenii („Ăla e nebun, domnule”!). Da, văd...
– Visul…
Dan Puric: Da, eu văd. Ascult o muzică şi din clipa aceea văd. Ştiţi cum zicea Michelangelo: „Blocul acesta de piatră ascunde un om în el”. Aşa pot să spun şi eu: muzica asta ascunde o poveste. O iubire, o dragoste... şi atunci, o văd...
– Deci ascultaţi întâi muzică şi se naşte povestea...
Dan Puric: Da, mi se dă. Ştiţi ce înseamnă să ţi se dea? Când ţi se dă, nu-ţi mai tremură mâna. E bloc, e granit. Am avut spectacole la care, după ce am ascultat muzica o săptămână, două săptămâni, am venit şi le-am povestit actorilor, în douăzeci de minute, tot spectacolul. Şi l-am făcut într-o săptămână. În schimb, cu oamenii, cât am lucrat, să le eliberez mintea, să-i dezînvăţ de ceea ce au învăţat, mi-a luat luni, şapte-opt luni; dar, ca să fac un spectacol, îmi trebuie o săptămână sau două, să îl pun în picioare.
– Din punctul de vedere al regizorului...
Dan Puric: Al regizorului, da, pentru că lucrurile merg perfect. Acolo nu ai cum să te clinteşti. Ţi se dă. Ţi se dă. Deci, nu te mai forţezi... Dacă nu ţi se dă, te rogi lui Dumnezeu: Doamne, nu-mi lua harul! Doamne, nu te depărta de mine! Astea nu sunt glume. Cel mai trist om de pe pământ este omul singur, fără de Dumnezeu. Ce trăim noi acum este o umanitate singură, în care ei, săracii, vor să îl înlocuiască pe Dumnezeu, l-au băgat de pe locul 1 pe locul 2, şi pe locul 1 au băgat internaţionalismul: „Hai să fim împreună!”. Împreună cu cine? Cu cine vrei dumneata să fac eu hora unirii? Cine eşti tu, fără de Dumnezeu? Că numai cu Dumnezeu eşti om, în sensul creştin. Altfel, eşti numai om civil şi tu, omul în sens civil – societate civilă sau ideologică – poţi să faci orice fel de crimă. Un credincios nu poate să facă crime. Un om religios, da. Religia nu-i acelaşi lucru cu credinţa. În numele religiei s-au făcut crime, dar credinţa este 16 altceva. Iar creştinismul asumat, lăsat, luată moştenirea, aşa cum a fost, a lui Hristos, şi cum e pe pământul acesta al României, a născut credinţa. Românul nu a făcut crime în numele creştinismului. Românul nu a făcut cruciade, românul a fost crucificat. Nu cred că există alt popor mai aproape de Hristos.
– Cum vine muzica spre dumneavoastră? Aşa cum a fost cazul cu Segovia, există interpreţi care vă sugerează muzica respectivă? Vă influenţează personalitatea lor şi după aceea muzica lor? Sau pur şi simplu sunetele sunt acelea care vă atrag?
Dan Puric: Da, este totul dintr-o dată. Sunt la un moment dat zone necunoscute de muzică, pe care nu apare vederea. Iată ce mi se pare strident: mă duc la un cinematograf şi, dacă închid ochii, e acelaşi sound la filmele americane, în general, şi la filmele europene, care le imită pe cele americane. Nu au pic de imaginaţie. E o vrăbiuţă undeva, un sunet, un plâns de copil, o muzică de altă calitate. Nu sunt numai tobe, fâsâituri, zăngănituri, cibernetică... Li s-a luat imaginaţia. Şi atunci, ei produc în serie: fast-food, fast thinkers, fast lovers...
– Cât iubesc eu muzica, parcă e prea multă în anumite spectacole sau în anumite filme. Oamenii nu ştiu să tacă, să contemple liniştea.
Dan Puric: Da, tăcerea este un limbaj. Tăcerea nu este muţenie, nu este o infirmitate. Tăcerea poate să fie mărturisitoare. Tăcerea poate să fie oportunistă, poate să fie laşă, poate să fie perversă. Dar tăcerea mărturisitoare vorbeşte profund. Există tăceri ale lui Hristos extraordinare. Una dintre tăcerile cele mai profunde ale lui Hristos este atunci când Pilat din Pont – un administrator (aşa cum trimitea mai târziu Carol cel Mare, les envoyés du maître; sau un fel de raportor al Comunităţii Europene, la noi) – un administrator, în care vorbea sistemul juridic civil, roman, şi arhetipul gândirii greceşti. Şi îl întreabă: „De ce ai venit?”. „Am venit să mărturisesc despre adevăr”, spune Hristos. Şi el, într-o suficienţă elenă: „Ce este adevărul?”. Şi a plecat, nici n-a mai ascultat. Ei, tăcerea lui Hristos este uriaşă – El era Adevărul. Hristos nu s-ar fi apucat, zice Siluan Athonitul, să-i spună ce este adevărul, cum ar fi făcut Socrate, de exemplu – ci cine este Adevărul. El a zis: Eu sunt Uşa, Eu sunt Calea. A ratat Pilat din Pont întâlnirea. Hristos a tăcut, n-a fugit după el, să-i spună: Eu sunt Adevărul! Stai liniştit!
Să învăţăm din această tăcere. Atitudinea lui Pilat din Pont o tragem după noi şi acum; nu vedeţi că o populaţie bezmetică caută adevărul? Caută să se mântuiască prin comunism, prin Comunitate Europeană. Nu caută cine este Adevărul. Şi Hristos tace. E ca Dumnezeu care lucrează dormind…
Cine ascultă tăcerea – iată una din marile tăceri lucrătoare: are Khalil Gibran, un uriaş scriitor creştin, libanez, o carte despre Hristos, în care, pe o pagină, vorbeşte despre mentalitatea comună: „A venit un bărbos, un golan, care ne ia copiii şi trebuie chemaţi oamenii să-l ia cu pietre şi soldaţii; un golan, un derbedeu”. Iar pe o altă pagină (e ca sistemul antinomic al lui Kant: universul este finit şi infinit), pe pagina cealaltă vorbeşte de El în dimensiunea cea adevărată. Cartea poate fi grăitoare şi pentru noi; pentru că, pe de o parte, vezi imaginea României în lume şi, pe partea cealaltă, vezi România cea adevărată. Pe o parte, vezi România politică, ordinară; pe partea cealaltă, sufletul acestei ţări crucificate. Cartea este excepţională: are imaginat, de Khalil Gibran, momentul în care Iuda l-a trădat pe Iisus, legionarii romani l-au 17 înconjurat şi El îl priveşte pe Iuda. Îl priveşte şi-i spune atât: „Puteai s-o fi făcut demult. Ai avut răbdare cu mine”.
– Cu ce să încheiem? Cu umorul din spectacolele dumneavoastră, cu ceea ce spuneţi că ar trebui să existe în fiecare dintre noi; şi eu revin la această speranţă a noastră, şi la iubire – iubire care înseamnă lumina Învierii; iată, suntem chiar în lumina iubirii acum. Cu ce să încheiem? Ce aţi vrea să uraţi acum, în această primă noapte din Săptămâna Luminată?
Dan Puric: Am un dor, un dor nespus. Se zice că Paştele e trecere. Moise le-a zis evreilor în lanţuri: „Cântaţi, că sunteţi liberi!”. Şi ei au răspuns: „Cum suntem liberi? Suntem în lanţuri!”. Iar el le-a zis: „Nu! Sunteţi liberi, cântaţi de pe-acum!”.
În acelaşi fel, unui popor înlănţuit, cum e România, aş vrea şi eu să-i spun: „Bucuraţi-vă, că nu v-a părăsit Hristos!”. "
Interviu realizat de Olga Dăescu, difuzat de Radio România Actualităţi, aprilie 2007 sursa fotografia1
sursa fotografia2

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Articole recente